Illuminati
Servicile secrete si puterea lor mondiala
Lista Forumurilor Pe Tematici
Illuminati | Inregistrare | Login

POZE ILLUMINATI

Nu sunteti logat.
Nou pe simpatie:
claudiaa22tm pe Simpatie.ro
Femeie
19 ani
Timis
cauta Barbat
29 - 43 ani
Illuminati / Alte Discutii / prostia  
Autor
Mesaj Pagini: 1
francmason32
Membru De Partid

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 111
Doamne ,

Cata prostie umple pamatul.
Din cele ce am citit la acest subiect nu pot spune, in cunostinta de cauza, decat ca bateti campii cu gratie.


pus acum 19 ani
   
Elyon
Membru De Partid

Din: bucuresti
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 157
multumim , nu suntem prosti , doar curiosi si eu unul nu ma las descurajat

_______________________________________
Eu stiu . Ei cred ca eu nu stiu .
Dar eu stiu

pus acum 19 ani
   
baaron
Student

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 5
In arta, francmasonii ne fac sa "admiram" cu zel expresionismul abstract, cubismul, minimalismul. In literatura destinata maselor, francmasonii ne fac sa ne "delectam" cu satanismul, pornografia si "comicul" mutilarii si torturii; în cea destinata culturnicilor, învatam structuralismul si formulele matematice aplicate hodoronc-tronc acolo unde nu se potrivesc.
Critica literara este "post-structuralista" si foloseste termeni ca "metataxis", "paralogic", "non-referential", "logocentrism".
Parintele deconstructivismului, francezul Jacques Derrida, se mira singur de avântul pe care l-a luat teoria lui în Statele Unite. La început, Derrida si colegii lui (Jacques Lacan, Michel Foucault, Roland Barthes, Paul de Man, cel care zice ca literatura nu e decât zgomot lipsit de semnificatie), au insistat ca nimic nu conteaza decât textul: adica, atunci când Milton scrie "orb în Gaza la moara cu sclavi", nu trebuie sa stii nici ce e Gaza, nici despre ce moara cu sclavi este vorba, nici cine a fost orb în Gaza la moara cu sclavi si cum de a ajuns acolo si nici de ce se plânge. Aceste lumini ale intelighentiei progresiste au ajuns la concluzia ca oricum cititorul nu poate ghici despre ce este vorba, caci nici un text nu are o semnificatie în sine si poate însemna, vorba lui Bacovia, orice si tot nimic. Derrida si distinsii lui urmasi umplu, cam inconsecvent, kilograme de hârtie cu textele lor si ocupa toate publicatiile de specialitate cu scrieri care, conform teoriilor lor, înseamna orice si tot nimic. Emulii americani ai lui Derrida scriu interpretari si critici care demonstreaza ca orice text înseamna orice: astfel, un profesor de la Universitatea din California a scris în 1978 ca atunci când Huckleberry Finn încearca sa vrajeasca un spirit dintr-o cutie veche de conserve, el de fapt se masturbeaza; catedra de Engleza a Universitatii din Michigan a organizat un colocviu despre travestism la Shakespeare, Brecht si Caryl Churchill; la Universitatea Brown, interpretarile acestea semiotice au proliferat în asa masura încât s-au despartit de catedra de Engleza si formeaza o catedra aparte, care se ocupa si de alte feluri de texte, exprimate prin muzica, voce, ori film. Membrii acestei catedre produc lucruri bizare, ca de exemplu filmul "Mama, mama, unde mi-e creierul?", un film scris în 1987, al carui autor si-a descris ulterior creatia ca "un gunoi vechi post-modernist plin de rock". Studentii cutreiera pravaliile si spalatoriile din Rhode Island cautând "semnele" care "înseamna" Rhode Island. Dizertatia unui doctorand din 1985 de la Universitatea Irvine, din California, este despre Productiile ideologice în industria restaurantelor si demonstreaza, pe baza a patru tipuri de lanturi de bodegi cu servire rapida si bufete express, ca "atunci când omul crede ca-si cumpara ceva de mâncare, în realitate ceea ce primeste este de fapt un text care poate fi descifrat". Se descifreaza acest text examinând usile, dosurile, ferestrele, lumina, menu-ul si alte elemente; apoi se vede cum "ideologia comerciala se integreaza în cultura post-modernista care se dezvolta". Pare de râs dar nu e. E de plâns. Caci aceasta este o teza pentru care candidatul a primit titlul de doctor si acest doctor, intelectual si profesor universitar modeleaza mintile tineretului. Si Sykes vede pericolul acestor ridicole exercitii ale culturnicilor, caci ele nu se petrec alaturi de cultura adevarata, ci în locul ei. Houston Baker, profesor la Universitatea din Pennsylvania, zice ca nu exista diferenta calitativa între autori. Robert Scholes scrie în 1986 ca absolventii unei facultati literare n-au nevoie sa fi auzit vreodata în viata lor de Homer, Platon, Aristotel, Dante si Shakespeare. E.D. Hirsch Jr. se asociaza acestor idei în mod perfid, tipic - pretinzând ca le combate. In articolul lui despre <Alfabetizarea culturala> (Salmagundi, toamna, 1986), el demonstreaza ca nimeni nu are nevoie sa citeasca nimic pentru a fi cult - nimic altceva decât articolul lui. Dar profesorii universitari americani au mers si mai departe si au absolvit studentii de la obligatia de a citi ceva. Comitetul pentru Programa Analitica a Studentilor de la Facultatile de Engleza s-a întrunit pe la sfârsitul deceniului al optulea si a decretat ca studiind literatura engleza si americana nu trebuie sa studiezi autori ca Shakespeare, Donne, Milton, putând studia absolut orice-ti trece prin minte, caci, zice comitetul, "actul de a trai si interpreta literatura nu trebuie sa fie legat de anumite obiecte". Mai mult, neavând obligatia de a citi si cunoaste anumiti autori, studentii devin liberi sa învete "trairea actului cititului". Astfel s-a legiferat în mod oficial în programa analitica universitara analfabetismul; "trairea actului de a învata" este exact ceea ce a introdus Dewey în scolile primare când a eliminat cunoasterea alfabetului si a numerelor, scrisul, cititul si socotitul din scoli.

Marii preoti ai analfabetismului cu diploma universitara de la catedrele de literatura au succes. La Universitatea Duke, una dintre cele mai prestigioase, s-au adunat vârfurile intelectualilor: Stanley Fish, seful catedrei de Engleza, care în scrierile lui recunoaste ca exista semne fizice tipografice pe hârtie, dar semnificatia lor e alta la fiecare contact chiar cu acelasi cititor. Barbara Herrnstein Smith, care urma sa fie presedinta Asociatiei de Limbi Moderne, Frank Lentricchia, autorul cartii "After the New Criticism - Dupa critica noua" si cel mai mare critic literar marxist al Americii, Frederic Jamerson, care vede totul conform luptei de clasa descrise în termenii revolutiei de la 1848 sunt platiti cu salarii de sute de mii de dolari anual fiecare si au fost descrisi de un coleg ca "cei mai bogati marxisti din America". Acesti campioni ai maselor exploatate, înfometate si oprimate si-au angajat apoi sotiile ca profesoare la aceeasi catedra cu ei si apoi prietenii. Cu totii sunt critici deconstructivisti, cu totii marxisti si campioni ai maselor populare. Când un student l-a rugat pe un distins profesor de la Duke sa analizeze o poezie a lui Baudelaire, profesorul (a carui specialitate era aceea a poeziei) n-a putut sa o faca si a raspuns doar ca "a citit cam de mult poezia, dar vede ca are 36 de versuri". Pâna si Harold Bloom, care si-a construit reputatia pe o mare doza de marxism si critica de text, îi descrie pe acesti oameni de cultura si literati ca pe "noii stalinisti ai catedrelor de Engleza".

Daca te duci la New York, în multe cartiere nu esti sigur ca vei ajunge viu de acasa la statia de metrou. Peretii caselor, gardurile, suprafetele accesibile în acele cartiere sunt desfigurate de murdarii si mâzgâlituri executate stropind vopsea din cutii sub presiune, numite graffiti. Pâna recent aceste murdarii si mâzgâlituri erau considerate acte de vandalism. In 1992, guvernul a declarat ca sunt opere de arta. La Miami, la Centrul Municipal pentru Artele Frumoase, s-a organizat o expozitie a unui mare pictor contemporan de graffiti care se caracteriza în doua moduri: întâi, arta lui se distingea prin murdarirea peretilor caselor cu graffiti executate apasând pe capacul unei cutii cu vopsea; si apoi, a murit de AIDS (SIDA), caci era consumator de heroina si s-a infectat drogându-se cu acul unui prieten bolnav. Profesorii de liceu au vizitat expozitia, învatându-si elevii sa-l emuleze pe acest artist, care, dupa cum ne-a explicat o profesoara de "aprecierea artei", a "redat vietii arta, aducând-o din nou din muzee printre noi, pe strada." Toate statuile si fântânile frumoase create în secolele trecute care ne-au împodobit orasele erau pe strada dar probabil nu erau "printre noi".

Fundatia Nationala pentru Arta a Statelor Unite - The National Endowment for the Arts (NEfA) este o agentie care foloseste banii cetatenilor colectati din impozitele pe salarii pentru ca sa "promoveze arta". In 1993, aceasta fundatie a intentionat sa cumpere cu $1,6 milioane (peste un milion si jumatate) de dolari urmatoarea opera de arta a artistei Judhy Chicago intitulata <Cina> - un simbol al mosternirii noastre - o masa festiva triunghiulara cu 39 de tacâmuri, câte un tacâm pentru fiecare mare femeie din istoria Statelor Unite; fiecare tacâm are o farfurie, si pe fiecare farfurie este aratat un vagin care reprezinta pe acea mare femeie din istoria Americii. Pe unii membri ai Congresului i-a podidit dezgustul si au cerut sa nu fie cumparata acea "opera de arta" cu banii cetatenilor. Dar 123 de membri ai Congresului au fost de parere ca trebuie sa "sprijine arta" si ca cine nu doreste sa cumpere cele 39 de vagine cu banii publici nu "sprijina arta".

La 5 martie 1994 a avut loc un eveniment artistic la Cabaretul St. Patrick, prezentat de Centrul Walker pentru Arta din Minneapolis, Minnesota, finantat în parte de catre National Endowment for the Arts (NEfA), cu bani luati de la contribuabili. The National Endowment for the Arts este bratul guvernului care promoveaza artele. Evenimentul artistic a constat din aparitia pe scena a unui "artist" numit Ron Athey, originar din Los Angeles, care are SIDA, si care a înfipt cutitul într-un alt "artist"; a muiat apoi stergarele în sângele proaspat ce curgea din rana si a trimis stergarele peste capetele publicului din sala, cu ajutorul unor frânghii întinse peste rulmenti. Unii spectatori mai putin cultivati, s-au cam ferit de sângele care picura din stergare. Ba unii mai opaci, tematori ca vor fi infectati cu SIDA, s-au plâns - bineînteles, degeaba. Biletele pentru acest spectacol artistic au costat în jur de $100 si s-au vândut toate. In decursul spectacolului, descris în program ca "tortura erotica" ce foloseste "iconografia religioasa", artistul Ron Athey si-a înfipt ace în cap provocându-si sângerari, apoi si-a înfipt ace si în brat. In final s-au înfipt spite de metal în obrajii a doua "artiste". Kathy Halberich, directoarea Centrului Walker pentru Arta, a declarat ca aceasta opera trebuie înteleasa în contextul "ritualurilor bisericii". Centrul Walker pentru Arta a primit de la NEfA peste un milion de dolari în ultimii trei ani. Don Nikles si Robert Byrd, membri în Congresul Statelor Unite, au dezaprobat acest eveniment artistic în scrisori, la care directoarea NEfA, Jane Alexander, le-a raspuns ca n-au dreptate. Congresul si-a manifestat dezaprobarea taind alocatia NEfA cu... 2%. Presedintii Statelor Unite, Bill si Hillary Clinton, au numit-o pe actrita Jane Alexander sefa la NEfA si i-au trasat sarcina sa faca astfel încât "arta sa faca parte din viata fiecarui american din tara" - dar arta promovata de NEfA. Americanii nu mai au voie sa se fereasca de urdorile Fundatiei Nationale pentru Arta (NEfA). Jane Alexander a dezvaluit misiunea Fundatiei Nationale pentru Arta (NEfA): "sa obisnuiasca publicul cu homosexualitatea, incetul cu incetul".

In octombrie 1993, NEfA a finantat trei festivaluri cinematografice homosexuale la Pittsburg cu $17.500. Filmele care au participat la aceste festivaluri finantate de catre guvern prin NEfA au aratat procesul masturbatiei, acte sexuale orale executate de barbati homosexuali si un barbat care lingea interiorul unei latrine.

In 1994, Fundatia Nationala pentru Arte a dat $15.000 unui grup de huligance ce-si zic "guerilla girls", care umbla mascate si îmbracate în negru, cautând sa semene cu niste gorile si lipesc afise pornografice care arata penisuri umflate, exagerat de mari, peste afisele muzeelor si expozitiilor de pictura. Afisele lor sunt, chipurile, proteste la faptul ca sunt foarte multe tablouri de pictori barbati în muzee si mai putin tablouri de pictori femei.

Bugetul NEfA era de 174 milioane de dolari în 1994. Berit Kjos arata ce fel de arta a promovat NEfA în 1992 si 1993:
- Kitchen Theatre din New York a primit $13.000 pentru productia unei înregistrari a "artistei" Annie Sprinkle, a carei "arta" consta din faptul ca-si departeaza picioarele pe scena si invita publicul sa-i exploreze profunzimile vaginului în timp ce recita rugaciuni adresate "spiritelor prostituatelor de la templele din antichitate". " De obicei iau o gramada de bani pentru asta", a exclamat Annie Sprinkle pe scena, "dar asta seara guvernul plateste".

- S-au dat $25.000 pentru filmul Poison - (Otrava), un film care ilustreaza grafic copulatia homosexuala.

- Institutul Arts Complex a primit $20.000, pentru evenimente artistice care au inclus aparitia aceleiasi Annie Sprikle care a povestit "evolutia ei sexuala".

- Clubul de Teatru Experimental LaMaMa, care ofera arena de selectie pentru "lesbienele care ucid", a primit $170.105.

- Artistul Joel-Peter Witkin a primit $20.000, a patra bursa pe care a luat-o acest artist de la NEfA, ca sa produca urmatoarele opere de arta: o fotografie intitulata "întinderea testiculelor"; alta care arata o "femeie care castreaza un barbat"; un "crucifix cu erectie"; o fotografie a unui sarut care uneste buzele celor doua jumatati ale capului unui cadavru de barbat taiat longitudinal de-a lungul nasului. Aceasta ultima opera de arta a fost cumparata cu $27.000 la Sotheby în 1990.

- $14.375 a primit Tim Miller, care s-a urcat pe scena si s-a dezbracat, stimulându-si penisul, în cadrul unui spectacol artistic numit "Trupul meu ciudat".

- $19.750 s-au dat unei organizatii care ofera publicului vizionarea unor filme pornografice de la festivalul filmului homosexual si lesbian din San Francisco.

- $20.000 s-au dat unui "artist" care a promis ca va folosi banii pentru un film "comico-serios despre ciudateniile obsesiilor sexuale".

- $50.000 lui Allan Berube si Arthur Dong ca sa faca un film despre homosexualii din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

- $17.000 lui Tony Kushner care a scris piesa "Angels in America: Millenium Approaches - Ingeri în America: Se apropie Mileniul", cu teme homosexuale.

- Inca o bursa lui Tim Miller (care mai primise una anterior).

- O bursa lui Holly Hughes, a carei realizare artistica se bazeaza pe faptul ca isi introduce diverse zarzavaturi în diverse orificii ale trupului.

- O noua bursa teatrului Kitchen din New York.

- O bursa pentru asociatia Brava! ca sa organizeze programe pentru lesbienele si homosexualii de vârsta scolara.

In 1972 sau 1973, un profesor si critic de arta de la o universitate din New York a tinut o conferinta la universitatea din Bucuresti. Fiind bucurestenii la ora aceea cam înapoiati, nu le-a aratat pânzele unse cu excremente, ci i-a luat incetul cu încetul si le-a aratat pânze complet albe, goale; apoi pânze care aveau doar o dunga verticala la mijloc; si alte asemenea "capodopere" ale modernismului. Si atunci s-a vazut clar cine are stofa de intelectual si cine nu. Intelectualii "autentic"i au cazut în extaz si au început sa "patrunda" arta moderna. Cei mai "înapoiati" s-au uitat cu nedumerire si unul si-a manifestat ignoranta întrebând cum se selecteaza acele opere de arta.
In 1993, Academia de Arte Frumoase din Manchester a selectat 150 de picturi dintre cele 1000 oferite pentru expozitia anuala. Una dintre ele, <Ritmul copacilor>, a fost laudata pentru "calitatea echilibrului coloristic, pentru compozitie si pentru excelenta tehnica". Când Helen Johnson, care oferise pictura, a dezvaluit ca autorul era fiul ei care o "pictase" la vârsta de 4 ani, presedintele Academiei, Glenys Latham, a explicat: "arta copiilor are adesea o nevinovatie, o calitate de a fi inedita, pe care adultii de multe ori se straduiesc sa o recapete". Dar, initial, <Ritmul copacilor> fusese laudat pentru "excelenta tehnica", nu pentru "nevinovatie"! "E dovedit ca oricine poate face arta moderna", a spus mama "pictorului". Burton Silver si Heather Busch au publicat în 1994 un studiu intitulat <Why Cats Paint: A Theory of Feline Aesthetics - De ce picteaza pisicile: teoria esteticii feline>, în care este studiata printre altele pisica artista Bootsie care este "trans-expresionista", a avut cinci expozitii în ultimii patru ani, vânzându-si operele cu peste $75.000 (oare ce-o fi facând cu banii?). Si criticii vor gasi totdeauna vorbe goale si sonore cu care sa acopere adevarul. "Esenta creativitatii este adaptabilitatea la imediat", zice Walter Darby Bannard, seful Catedrei de Arte Plastice si Istoria Artelor de la Universitatea din Miami. Walter Darby Bannard a fost numit sef de catedra fara experienta pedagogica, fara sa fi predat vreodata; înainte de asta fusese 25 de ani "artist independent". Pânzele pictate de el sunt foarte mari. Iata cum sunt create: peste pânza întinsa pe podea, Walter Darby Bannard varsa una sau doua canistre de vopsea de consistenta maionezei si de orice culoare; apoi ia un maturoi folosit pentru maturarea aleilor si-l împinge putin prin vopseaua de pe pânza. Când pânza s-a uscat, este atârnata în muzeul universitatii, la expozitia profesorilor. Uneori însa este atârnata în expozitii dedicate în întregime pictorului. Generatii întregi de studenti învata sa picteze ca seful catedrei, spre disperarea oamenilor de serviciu, care de doua ori pe an trebuie sa râneasca dupa îngrozitoarea murdarie lasata în urma lor de catre artisti. Desi zeci si sute de astfel de "picturi", care arata absolut la fel, sunt create an de an de generatii de pictori, numai unele dintre ele se vând sau ajung sa "înfrumuseteze" institutiile publice - si ajungem din nou la întrebarea prosteasca: cum se selecteaza operele de arta moderna, si cine te face din simplu cetatean, "artist"?

Paul Ingbretson, pictor (adevarat, nu modern) din Boston, Massachusetts, si-a pus aceleasi întrebari - si nu din invidie; caci Paul Ingbretson, desi n-are succes de critica si nu este pomenit în periodicele de arta, are succes de public si traieste confortabil din pictura ne-moderna. "Am început sa ma întreb", zice el, "daca modernismul nu se trage din marea traditie artistica a occidentului, atunci din cine se trage?... La început cercetarile mele n-au realizat nimic decât obisnuitele afirmatii sonore cum ca inovatori straluciti ca Braque si Picasso au dus arta înainte. Arta, se spune, e ca homo sapiens, pe cale de a deveni ceva mai înalt, ceva care depaseste materialul. Modernistii, se insista, cauta &laquo;centrul vital&raquo; si resping &laquo;exteriorul nesemnificativ&raquo;. Mi s-a repetat la nesfârsit ca "modernismul este adevaratul erou, caci el poate sa evite lumea fizica superficiala pe care toti artistii au confundat-o cu realitatea pâna acum". Deci, modernismul nu are nimic de-a face cu ce se vede cu ochii, ci cu lumea spiritului. Ani de zile Ingbretson a citit si cercetat fara sa gaseasca descrierea acelei semnificatii spirituale a modernismului, decât în referiri si afirmatii vagi si disparate - pâna ce i-a deschis ochii aparitia volumului "The Spiritual in Art: Abstract Expressionism, 1890-1985 - Spiritualul în Arta: Expresionismul abstract, 1890-1985".
Esenta spiritualitatii artei moderne e legata, a descoperit Ingbretson, de magia neagra si de credintele oculte. Unii pictori cauta sa redea experiente câstigate în sedinte de spiritism. Altii cauta "vindecarea" cu ajutorul supranaturalului. Nimic nou în asta; William Blake în secolul XVIII desena lumea spiritelor - dar o desena de maniera realista. Eugéne Delacroix a sustinut ca si-a pictat cele mai bune tablouri când suferea de meningita. Artistii moderni i-au preluat teza. "Nasterea si dezvoltarea artei abstracte e legata inextricabil de curentele spiritualiste ale Europei din ultima parte a secolului XIX si prima parte a secolului XX", scrie Maurice Tuchmann în "The Spiritual in Art - Spiritualitatea in arta". Linda Dalrymple Henderson scrie în editorialul la numarul de iarna din 1985 al revistei College Art Journal: "Aparitia la sfârsitul secolului XIX a unor noi teorii despre realitate si despre sine a creat o bresa pentru patrunderea ideilor mistice si oculte care pot fi din ce în ce mai mult identificate ca fiind caracteristica principala a modernismului în sine".

Odata cu dusmania acerba pentru crestinism, acesti "spiritualisti culti" si artisti au îmbratisat imaginile tuturor religiilor pagâne, africane, pre-columbiene, primitive, amerindiene.

Apoi, artistii moderni s-au dedat automatismului. Paul Klee scrie: "Mâna mea este instrumentul unei puteri indeparate. Nu intelectul meu îi ordona, ci altceva, ceva mai înalt, o putere necunoscuta - de altundeva. Trebuie ca am prieteni buni acolo, unii luminati dar si unii întunecati". Arshile Gorky "a facut un mare stil din automatism", scrie Irving Sandler, care arata ca toti expresionistii abstracti din anii 1940-50, în afara de Motherwell, "au fost atrasi de mituri antice si arta primitiva si foloseau automatismul ca sa dezvaluie ceea ce ei credeau ca sunt "simboluri universale care locuiesc în minte" ("The Triumph of American Painting - Triumful picturii americane). In 1924, André Breton definise automatismul ca "dictare a gândului, fara vreun control al ratiunii si lipsit de orice preocupare estetica ori morala", în manifestul suprarealismului. Kandinsky a luat imagini din texte teozofice; Mondrian s-a straduit sa reprezinte concepte teozofice; Max Ernest s-a straduit sa prezinte traditia alchimiei. Cubismul este de asemenea o ilustrare a ocultului, a celei de-a patra dimensiuni a lui Guillaume Apollinaire. Jacques Lipchitz scrie ca cubistii "citisera Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistos. Cubistii se interesau si de proprietatile oculte ale imaginilor."

Exemplele si citatele continua: Ingbretson retine tendinta esentiala anticrestina - legata de o alta trasatura esentiala a modernismului: devotamentul pentru revolutia bolsevica.

Toti corifeii si discipolii artei moderne nu vorbesc decât despre reînnoire, eliberare, emancipare, avangarda. Kandinsky, scrie Henderson, vroia "sa pregateasca oamenii pentru lupta pentru marea utopie". "Nu toti socialistii sunt adepti ai teozofiei, dar toti adeptii teozofiei sunt socialisti", zice un conducator al teozofiei americane. Annie Besant a participat la fabianism. Samuel Putnam, criticul de arta al revistei The New Masses, scrie: "suprarealistii sunt comunisti declarati". Criticul literar comunist Herbert Read scrie: "Suprarealismul este aplicarea aceleiasi metode logice (materialismul dialectic) în domeniul artei". Kandinsky si Marc Chagall au fost luptatori comunisti. Pablo Picasso a fost membru cotizant al partidului comunist; si apologetul sau, Anthony Blunt, care a scris o carticica despre arta "anti-imperialista" a lui Picasso, a fost spion platit de KGB-ul sovietic.

Lista pictorilor dadaisti, futuristi, expresionisti abstracti, ash can (lada de gunoi), si asa mai departe, care au fost si sunt afiliati activi în slujba bolsevismului este nesfârsita, scrie Ingbretson. Criticul de arta Harold Rosenberg este si el de acord ca "aproape toti parintii artei abstracte americane... Pollock... Rothko... de Kooning... Reinhardt si Motherwell" au fost afiliati comunismului, ultimii doi declarati marxisti si Motherwell dedicat invaziei bolsevice în razboiul civil din Spania. In 1961, Rosenberg anunta ca Jackson Pollock s-a înscris în partidul comunist.

Prima mare expozitie modernista din Statele Unite a avut loc în 1913, organizata de "cei opt", un grup de pictori care predau sub conducerea formala a lui Robert Henri la Scoala Moderna din New York; trei dintre ei lucrau la revista The New Masses, si unul a pictat pentru sediul organului partidului comunist american, The Daily Worker.

"Evident", scrie Ingbretson, "ei n-au facut-o pe spezele proprii. Daca ai nevoie de fonduri pentru expozitia de arta revolutionara creata de niste mistici stranii cu tendinte socialiste, cui sa-i ceri bani? Natural, lui Vanderbilt. Si-asa au si facut. Vanderbiltii au fost ultrafericiti sa sprijine cauza modernismului. Li s-au alaturat curând Rockefellerii, si dupa Rockefelleri, Guggenheimii, si asa mai departe.

Ingbretson se întreaba: oare de ce au cheltuit miliardarii de teapa Vanderbiltilor, Guggenheimilor, Rockefellerilor, a lui Sach si Goldman, atât de mult ca sa faca din indivizi ca Jackson Pollock sau Rothko sau Pablo Picasso mari artisti? Aveau ei oare o investitie initiala în pânzele acestor necunoscuti a caror valoare voiau sa o sporeasca pe piata? Dar daca e asa cum de nu s-a nimerit sa investeasca cumparând la pret derizoriu operele unui pictor necunoscut care picteaza acceptabil; doar ar fi realizat acelasi profit? De ce au fost alesi tocmai acesti "ilustri" incompetenti care practica magia neagra si propavaduiesc bolsevismul ca sa fie facuti mari artisti? Ce atractie fatala au ideologia comunista si religiile oculte pentru acesti miliardari?

Raspunsul îl da însusi John D. Rockefeller III, în carticica sa "The Second American Revolution - A doua revolutie americana". El nu e revolutionar, scrie Rockefeller, dar vrea sa faca astfel încât revolutia ce are loc sa fie "o adevarata revolutie", în spiritul descris de François Revel în cartea sa <Without Marx or Jesus - Fara Marx ori Iisus>: "o transformare sociala, culturala, morala si chiar artistica, în care sunt date afara valorile lumii vechi, sunt schimbate raporturile dintre oameni, se schimba conceptul de familie, valoarea muncii si chiar scopurile existentei sunt schimbate." Cu alte cuvinte, Rockefeller vrea sa instaureze Noua Ordine Mondiala, lumea sclavilor (de-alde noi) si a stapânilor de sclavi (de-alde Rothschild, Rockefeller, Guggenheim, Sach, Goldstein - clica celor 300).

In februarie 1987, Robert Hughes scrie în Time: "Daca înca-si închipuie cineva ca modernismul nu este cultura oficiala a zilelor noastre si ca nu este religia seculara a Statelor Unite ale Americii, acest proiect (noua aripa a Muzeului Metropolitan din New York) îi va spulbera ultimele iluzii".

Paul Ingbretson îsi încheie prezentarea consemnând admiratia criticilor de arta pentru opera "geniului" contemporan Julian Schnabel, care consta din pânze pe care sunt lipite cioburi de farfurii sparte, cu un material care arata ca excrementul uman.

Cu exceptia Rosei Bonheur, înainte de Pablo Picasso n-au existat pictori evrei; caci sinagoga interzice imaginile. Dar Pablo Picasso a reconciliat dictatul talmudic cu ideologia lui comunista, si a intrat în lumea artei nu creând imagini ci distrugându-le. Imediat celebrat în doua carti de Gertrude Stein, Picasso a devenit seful unei scoli care s-a dedicat distrugerii traditiei artei europene - unii dizolvând imaginea în forme abstracte lipsite de sens (arta abstracta), altii facând-o dementa (arta suprarealista), scria Parintele Leonard Feeney cu zece ani în urma. Triumful artei moderne a fost înlocuirea imaginilor din bisericile crestine cu aceste produse abstracte si suprarealiste; Jacob Epstein, înnobilat de regina Elisabeta II a Angliei, produce Cristosi cubisti care înlocuiesc frumoasele si miscatoarele statui traditionale.

Clement Greenberg îsi exprima într-un articol devenit faimos (Horizon, 1947) disperarea ca puritatea elevata a artei acestui grup de adevarati artisti nu are sanse de izbânda în fata opacitatii analfabete a marelui public care nu întelege arta. "E foarte putin probabil ca se poate produce arta la un nivel respectabil în situatia de fata. Ce pot face 50 de oameni împotriva a 140 de milioane?" Imediat, toata intelighentia americana, toti culturati din lume, s-au asternut pe patrunderea, întelegerea si gustarea artei moderne, a expresionismului abstract. Nimeni nu vrea sa faca parte din cele 140 de milioane de analfabeti! Nici noi n-am vrut. Si noi ne-am straduit sa patrundem, sa cunoastem, sa apreciem arta moderna. Am vizionat expozitiile, am citit publicatiile si criticile, am vizitat studiourile si facultatile, am cunoscut pictorii si sculptorii. Si am vazut si noi, cu toata "intelectualitatea" progresista, hainele cele noi ale împaratului.

Pentru cei care nu cunosc expresia, ea provine din titlul unei povesti de Hans Christian Andersen. In rezumat, iat-o:

In cetatea unui împarat de demult, care punea mare pret pe toaleta sa, au sosit doi straini care au declarat ca sunt tesatori de meserie, capabili sa teasa o stofa care era nu numai mult mai frumoasa decât oricare alta dar avea si proprietatea miraculoasa de a fi invizibila pentru toti oamenii prosti si pentru toti cei nedemni de pozitia pe care o ocupa. Imparatul, doritor de a afla care dintre demnitarii lui nu merita pozitia pe care o ocupa, i-a angajat pentru ca sa teasa si sa-i croiasca un rând de haine. Strainii au cerut cantitati mari de matase si fir de aur, si au instalat doua razboaie de tesut, la care sedeau preocupati tesând nimica, pâna noaptea târziu. Doritor sa afle cum progreseaza lucrarea, împaratul si-a trimis cel mai credincios ministru. Acesta, intrând în încapere si nevazând tesatura a înghetat de spaima. Cei doi sarlatani au început sa-i atraga atentia asupra calitatii tesaturii si frumusetii culorilor; ministrul se straduia din toate puterile sa le vada dar nu vedea nimic, caci nu era nimic de vazut. Dar, neîndraznind sa recunoasca ca nu vedea nimica, a declarat ca admira frumusetea tesaturii, ale carei calitati cei doi sarlatani au început sa le explice. Ca un adevarat intelectual, ministrul a memorat expresiile de lauda ale sarlatanilor si le-a repetat împaratului.

Sarlatanii au continuat sa ceara matasuri, bani si fir de aur, pe care le-au ascuns, si-au continuat sa teasa aer pe razboaiele lor de tesut. Curând împaratul a trimis un alt emisar sa vada stofa; acesta, ca si primul, n-a vazut-o dar a admirat-o, si de fata cu sarlatanii, si de fata cu împaratul. In cele din urma, împaratul cu suita lui s-a dus sa vada stofa, pe care cei doi emisari care fusesera trimisi s-o vada primii o laudau din toate puterile, dar pe care nici împaratul si nici membrii suitei sale n-o vedeau - caci nu exista. Cu totii au admirat însa cu foarte mare glas frumusetea stofei din care împaratul s-a hotarât sa-si faca hainele pe care le va purta în public la urmatoarea sarbatoare. Sarlatanii au muncit cu multa râvna, zi si noapte, croind, cosând si finisând hainele cele noi ale împaratului - taiau aer, potriveau nimica, împungeau aerul cu acul lipsit de ata; în cele din urma au declarat: "hainele sunt gata". Si, ridicând nimica cu ambele mâini, i-au spus împaratului si suitei lui: "acestia sunt pantalonii"; apoi schimbând pozitia bratelor, au spus: "aceasta este jacheta"; si, tot dând din mâinile goale, au aratat vesta, mantaua, si asa mai departe. "Stofa noastra este asa de usoara si placuta, ai zice ca nici nu se simte!", au declarat ei, în timp ce-l îmbracau pe împarat. "Dar ce frumoase sunt! Ce bine îi sta maiestatii sale cu ele!" Si toti curtenii se întreceau admirând hainele cele noi ale împaratului. Si împaratul se vedea dezbracat în oglinda, dar isi admira de zor costumul invizibil alaturi de curteni.

Procesiunea imperiala a pornit prin cetate, cu împaratul în frunte, urmat de sambelanii care tineau mâinile goale ridicate în spatele împaratului de parca i-ar fi tinut trena. Si poporul, aliniat pe ambele parti ale drumului, admira de zor si cu zel hainele cel noi ale împaratului, caci, desi nimeni nu vedea nimic decât pielea goala si rufele de corp ale împaratului, nimeni nu vroia sa creada vecinii despre el ca el este mai prost si nu vede hainele. Doar un singur copil mic a spus: "Dar împaratul n-are haine pe el!" In cele din urma mai multe voci au murmurat ca împaratul umbla prin cetate fara haine pe el, si împaratul însusi a început sa creada ca hainele invizibile nu exista. "Trebuie sa-mi pastrez reputatia", s-a gândit împaratul, continuându-si drumul, iar sambelanii au continuat sa duca trena, care nu exista, în urma lui.

Nici un "intelectual" nu vrea sa admita ca nu vede hainele cele noi ale împaratului - dupa ce Clement Greenberg a declarat ca numai prostii nu le vad. O pictura, explica Greenberg, nu trebuie sa dea privitorului iluzia ca vede ceva ce ar putea vedea în viata independent de pictura; o pictura care este adevarata arta trebuie sa fie o suprafata plana. "Integritatea planului pictorial" nu trebuie violata cu reprezentari sau similitudini.

Tot ce aduce cu realitatea violeaza planul pictorial. Quintesenta acestor idei ale lui Greenberg era exprimata in opera celui mai mare pictor al secolului, Jackson Pollock, prietenul lui Greenberg.

Si asa, "adevaratii artisti" s-au ferit de violarea planului pictorial pâna în 1950, când i-a venit rândul lui Harold Rosenberg sa teasa hainele cele noi ale împaratului. Harold Rosenberg a definit pictura ca "actiune". "La un moment dat pânza îi apare pictorului american ca o arena în care trebuie sa joace. Ce urmeaza sa apara pe pânza nu e o imagine ci un eveniment". De-acum "artistii adevarati" au început sa sufere atacuri isterice în care se repezeau asupra pânzei cu furia subconstientului dezlantuit si exprimându-se din plin prin actiune. Si quintesenta acestor idei ale lui Rosenberg era exprimata in opera celui mai mare pictor al secolului, Willem de Kooning, prietenul lui Rosenberg. Dar nici Greenberg, nici Rosenberg nu i-au inventat pe Jackson Pollock si pe Willem de Kooning. Peggy Guggenheim i-a "descoperit" si a facut pictori de geniu din ei. Intr-un singur an, în 1943, Peggy Guggenheim l-a determinat pe Jackson Pollock sa se dedice picturii inconstiente si suprarealiste, i-a expus operele în galeria ei sic din cartierul exorbitant al New York-ului si l-a pus pe Alfred Barr sa-i cumpere "picturile" pentru colectia permanenta a Muzeului de Arta Moderna, pe Robert Motherwell sa scrie despre geniul lui Pollock în The Partizan Review si pe Clement Greenberg sa scrie acelasi lucru în The Nation. N-a fost greu sa faca un geniu din betivul incapabil care si-a pierdut bruma de luciditate de atâta lauda si care venea la petrecerile milionarei Peggy Guggenheim atât de beat încât la una din ele s-a dezbracat complet si a urinat în camin în fata musafirilor. Totul depinde de cine este proprietarul publicatiilor. Hârtia accepta orice. Si "intelectualii" accepta orice.
La inceput Greenberg a scris ca Jackson Pollock este "unul dintre cei mai puternici pictori abstracti"; apoi, ca este "cel mai puternic pictor din generatia sa"; apoi, ca este "cel mai puternic pictor în America astazi", alaturi de John Marin; si, în fine, ca este "cel mai mare pictor american al secolului XX". Iar putinilor dizidenti care remarcau ce "urâte" sunt picturile lui Jackson Pollock, Greenberg le-a raspuns: "orice opera de arta profund originala e urâta la început". In 1949, Life l-a numit "cel mai mare pictor în viata al Statelor Unite". Time si Newsweek i-au tinut isonul - si totul a fost bine si frumos pâna în ianuarie 1958. Atunci a aparut arta "pop".

Arta "pop" a debutat cu expozitia lui Jasper Johns în ianuarie 1958, unde artistul a expus pânze mari pe care se puteau vedea literele alfabetului, sau cifre, sau drapelul, sau tinte pentru trageri. Toate executate precis ca si în realitate. Alt pictor din generatia noua, Robert Rauschenberg, expunea opere ca: trei sticle de coca-cola (reale) asezate una lânga alta. Si criticul de arta Leo Steinberg (ajutat de alt critic, William Rubin), a fost noul preot al noii religii, înlocuindu-i pe confratii Greenberg si Rosenberg. In 1960, Leo Steinberg a tinut o conferinta la Muzeul de Arta Moderna - si, desi doar 480 de culturati au încaput în sala, în câteva zile toata "intelectualitatea" de pe toate continentele au stiut ca adevarata arta este arta "pop". "Orice ar putea fi, arta adevarata reprezinta doar arta", a explicat Steinberg. Geniile n-au mai fost Pollock si de Kooning ci Andy Warhol (care a pictat o cutie de conserve) si Roy Lichtenstein (care a pictat desenele umoristice din ziar). Dar nici acum, printre artistii, criticii si patronii artei "pop" n-au fost admisi crestinii.

Pentru consolarea celor care investisera atâta sensibilitate, atâta suflet si atâta inteligenta în expresionism abstract ori suprarealism, Leo Steinberg a descoperit ca arta moderna "se proiecteaza incontinuu într-o zona neclara unde nu exista valori fixe", si este "nascuta din anxietate". Rolul artistului este "sa transmita spectatorului aceasta anxietate", astfel încât arta sa-l "scufunde într-o adevarata prabusire existentiala". Ca sa apreciezi adevarata arta, trebuie sa-ti provoace repulsie si ura întâi. De exemplu, Robert Schull, trecând pe eleganta strada Madison Avenue din New York, a vazut într-o vitrina niste petece de hârtie pe care nu era nimic, decât jos de tot, într-un colt, scrijelita cu un creion aproape invizibil, o mâzgâlitura care putea fi o încercare a unui om foarte bolnav de a scrie un cuvânt. Hârtiile acelea erau picturile lui Walter de Maria si i-au provocat lui Robert Schull un dezgust atât de puternic, încât a devenit imediat patronul artistului - si-asa a devenit Walter de Maria primul pictor minimalist.

In 1965 a aparut o noua Adevarata Arta, arta "op", adica a iluziilor sau efectelor optice: de exemplu, o pânza mare acoperita cu linii curbe paralele care fac ca pânza sa para ca nu e perfect dreapta (Bridget Riley). Autorii acestei Arte Adevarate preferau sa-i zica abstractie perceptuala. Aceasta, zic ei, elibereaza arta de sclavia realitatii, caci arta nu mai are loc pe suprafata fizica a pânzei, ci între ochiul si creierul privitorului. Asa s-a ajuns la marea descoperire ca arta nu exista de fapt în sine ci doar în creierul spectatorului. Si, cu aceasta ocazie, a reaparut pe scena marele critic de arta Clement Greenberg, eclipsat un timp pentru ca se încapatânase sa ramâna credincios expresionismului abstract. Arta în sine, declara Greenberg, consta din trasaturi de penel. Si asa Roy Lichtenstein s-a lasat de ilustratii de ziar si a început sa traga cu bidinele gigantice câte o trasatura de penel pe câte-o pânza.

Odata intrata pe pârtia minimalismului, Adevarata Arta este complet eliberata. Opera de arta trebuie sa fie instantanee, zice Kenneth Noland; opera lui (doua cercuri concentrice cu un punct la mijloc) este perceputa într-o fractiune de secunda în totalitatea ei. Frank Stella a eliberat opera de arta si mai mult: a scos-o din rama si a expus... doar rama. Rama cheala, neteda, goala, care nu contine nimica, a devenit opera de arta. Dar si mai mult a fost opera de arta eliberata când nici n-a mai fost agatata pe perete - caci peretele în sine constituie opera de arta, asa cum e, gol, cu nimica pe el. Artisti precum Carl André, Robert Morris, Ronald Bladen, Michael Steiner au început sa desparta galeriile de arta golite de orice mobila si picturi în parti, adica în "spatii", care constituie "sculpturile" expuse. Apoi sculptura spatiului s-a eliberat si mai mult, iesind afara din galerie; si asa au aparut opere majore ca de exemplu gropi mari sapate de "sculptorul" Michael Heizer în desertul Mojave. O astfel de opera de arta a fost creata de marele artist Christo, care a angajat niste muncitori sa întinda niste fâsii de plastic roz pe apa de-a lungul tarmului unei insule. Un milion de persoane (zice The Miami Herald) au fost sa admire fâsiile de plastic. Nu exista un milion de culturati în oras; din doua una: sau minte ziarul, sau marele public s-a dus sa vada fâsiile de plastic pentru ca în ziar scria ca cine nu le vede nu e inteligent, si nimeni nu doreste sa recunoasca ca n-a vazut hainele cele noi ale împaratului.

Dar, aproape de 1970, Adevarata Arta a cunoscut o noua eliberare, de data asta de ultimele catuse materiale. Caci arta nu consta din vopsele si pânza ci din conceptia creatorului - chiar daca dispare sau ramâne nerealizata. Arta conceptuala este de doua feluri: unul poate fi vazut dar nu multa vreme; celalalt nu poate fi vazut deloc. Peter Hutchinson este un artist din prima categorie. El a umplut doua pungi mari de plastic cu gunoi în putrefactie, le-a legat cu o frânghie, a atasat greutati de capetele frânghiei, si a aruncat frânghia în apa. Gunoiul putrezind emana gaze care ridicau frânghia într-un arc - deci opera de arta s-a numit <Arc> si a fost cumparata de catre Muzeul de Arta Moderna cu o suma respectabila (natural, din buzunarul contribuabililor). Din când în când, un fotograf fotografia sub apa arcul descris de frânghie - pâna când pungile de plastic au plesnit si arcul s-a frânt; astfel a disparut opera de arta (desi este înca în proprietatea Muzeului de Arta Moderna). Cel de-al doilea fel de arta conceptuala este permanent invizibil. Tom Wolfe a aflat (caci de vazut n-a putut-o vedea) de existenta unei astfel de opere de arta la Centrul Richmond pentru Arta din California, unde amatorul de pictura este gratificat cu niste foi de hârtie batute la masina în care se descrie cum pictorita s-a trezit într-o dimineata poftind pâine prajita cu margarina atât de intens, încât s-a vazut cum îsi ungea pâinea cu margarina, si cum aceasta se lichefia de caldura pâinii prajite, si apoi se solidifica, si apoi ea musca din pâine, dar cum n-avea pâine prajita cu margarina a trebuit sa bea niste coca-cola - toate aceste senzatii descrise în cele mai microscopice amanunte în pagini peste pagini marunt batute la masina, cu o rabdare si o verbozitate care-l lasa mult în urma pe Marcel Proust. Dar arta conceptuala merge si mai departe. David R. Smith a eliminat complet imaginea din pictura; caci în fond, vorbaria despre pâinea prajita facea uz în cele din urma de imagini. Dar, adevaratul artist conceptual trebuie sa-i arate publicului spatiul dintre imagini. Astfel, opera lui de arta consta din spatiul dintre cele sase litere ale cuvântului "vacant" grupate doua câte doua, astfel: "VA CA NT". Dar desi David R. Smith s-a concentrat asupra golului, totusi n-a reusit sa elimine identitatea operei de arta. Aceasta ultima victorie i-a revenit pictorului Lawrance Weiner care a publicat în aprilie 1970 în revista Arts Magazine o pictura care consta din urmatoarele rânduri tiparite:

1. Artistul poate construi o opera de arta.

2. Opera poate fi facuta.

3. Opera nu trebuie sa fie facuta.

Fiecare din aceste propozitii fiind la fel de importanta si conforma cu intentia artistului, decizia asupra conditiei operei este a celui ce-o primeste, când o primeste."
In 1951, G. Huntington Hartford II, nepotul lui George Huntington Hartford si mostenitorul milioanelor celei de-a cincea mari corporatii americane la ora aceea, detestând arta moderna, a investit $70 de milioane încercând sa arate publicului ca împaratul n-are haine. Tom Wolfe povesteste despre aceasta încercare.

Intâi, zice Tom Wolfe, Hartford i-a criticat pe James Jones, Tennessee Williams, William Faulkner, Pablo Picasso, arta si literatura mo-derna în general, pentru ca sunt extrem de vulgare si anticrestine. A tiparit o brosura pe propria cheltuiala intitulata Sa-l insultam pe Dumnezeu? de care lumea culturati-lor a facut mare haz. Apoi a cumparat un teren pe care a construit o serie de vile în care pictorii si artistii care obtineau burse puteau crea în liniste, lipsiti de griji materiale; li se servea masa calda punctual, aveau bani de buzunar, pentru conversatie exista salonul comunal, pentru drumuri venea sa-i ia limuzina la cerere. Dar, în ciuda acestor conditii ideale de creatie, artistii se împutinau din an în an.

In 1955, Hartford a cumparat o pagina întreaga din 6 ziare mari din New York în care-a publicat un apel la public, aratând ca arta abstracta si expresionismul abstract sunt doar gunoaie promovate de catre o conspiratie a unui grup strâns unit de directori de muzee, proprietari de galerii de arta si critici de arta, pentru a desfiinta si distruge marea traditie artistica si culturala a crestinismului. Ca exemple i-a dat pe Pablo Picasso, Willem de Kooning si Georges Rouault. El personal a început sa cumpere tablourile unor pictori adevarati ca John Everett Millais, John Singer Sargeant, John Constable si Edward Coley Burne-Jones. Apoi a scris personal o dramatizare a romanului Jane Eyre de Charlotte Brontë si, desi la cuvântul de ordine al criticilor si ziarelor, culturati nu s-au dus s-o vada, spectacolul s-a jucat timp de 6 saptamâni cu pierderi banesti. Apoi, dupa câteva proiecte denumite excentrice de catre ziare, a cumparat o cladire mare între Broadway si Central Park în New York pe care a reconstruit-o ca o Galerie de Arta Moderna. In holul galeriei a pus sa se monteze patru versuri de Kipling, care lauda munca artistului care deseneaza fidel ce vede, slavindu-l pe Dumnezeul lucrurilor adevarate ("But each for the joy of the working,/ And each, in his separate star,/ Shall draw the thing as he sees it/ For the God of things as they are". Dar Rudyard Kipling este un poet pe care intelighentia progresista din Anglia începuse sa-l ponegreasca înca de prin 1920 si toti intelectualii - mai ales cei care nu citisera în viata lor nimic de Kipling - stiau ca este un exemplu de anti-cultura. Tom Wolfe face observatia ca nu Kipling a fost motivul nereusitei lui Hartford - ci crestinismul lui. "Este imposibil sa asculti ce zice Hartford în ultimii 13 ani despre cultura", scria Wolfe în 1963, "fara sa remarci cât de des pomeneste despre bine si rau, despre credinta în Dumnezeu, despre morala, despre valori sfinte - într-un cuvânt, despre religie". Un luptator de pe pozitiile crestinismului e sortit esecului; religia crestina nu e "sic" printre culturnici. Apoi Hartford a avut ideea sa organizeze o expozitie la Los Angeles în care criticii de arta sa-si aleaga picturile lor preferate si publicul sa-si aleaga picturile sale preferate, si astfel sa devina evidenta distanta dintre gustul publicului si cel al criticilor. Dar acest proiect nu a putut fi realizat din cauza refuzului directorilor de la muzeele de arta, care s-au aliat cu totii împotriva lui Hartford.

Pentru prima data Hartford si-a dat seama ca conspiratia nu este numai între criticii de arta, ci e pe scara mai larga. A descoperit ca din New York, Muzeul de Arta Moderna hotaraste cine va fi si cine nu va fi pictor în Europa si America, ce este si ce nu este arta. A încercat sa contracareze dictatura Muzeului de Arta Moderna cu propria sa Galerie de Arta Moderna, unde sunt expuse opere care nu insulta crestinismul si nu constau din fecale aruncate pe pânza. Reportajul lui Tom Wolfe se încheie cu o gluma la adresa naivului, demodatului G. Huntington Hartford, care citea romane de Dickens si Thackeray si Sir Walter Scott când toata lumea se îngramadea la teatru sa vada actori goi pusca sau mimând copulatia pe scena (Equus). Dar pâna si Tom Wolfe vede ca conflictul nu este între arta abstracta si arta realista - ci între crestinism si dusmanul crestinismului. Si ce pot face 70 de milioane si zece ani de efort ale lui Huntington Hartford, împotriva miliardelor acumulate de Rockefelleri, Rotchschilzi, Guggenheimi, si-a unei ofensive de secole?

Intre timp arta moderna merge înainte. In 1991 a avut loc o retrospectiva organizata de catre Muzeul de Arta Moderna din New York si Muzeul de Arta Contemporana din Los Angeles a lui Ad Reinhardt, un pictor care a trait între 1913 si 1967 si care si-a dedicat ultimii 14 ani din viata "picturilor negre". Picturile negre constau din pânze patrate cu latura de un metru si jumatate, uniform si complet negre. Nu e clar daca pictorul a cumparat pânza neagra si a taiat-o la dimensiune sau a taiat si montat întâi pânza si a vopsit-o ulterior în negru. Toate aceste patrate de pânza neagra arata exact la fel, dar au nume diferite. Astfel, un patrat negru se cheama Black Painting - Pictura Neagra, si a fost creat în 6 ani, între 1960 si 1966; alt patrat negru se cheama Abstract Painting - Pictura Abstracta, si a fost terminata în numai cinci ani, între 1960 si 1965.

Recent, elita cunoscatorilor si colectionarilor s-a adunat la Sotheby’s din Londra ca sa admire, sa guste si sa cumpere operele artistilor majori contemporani. Reporterii de la emisiunea televizata 60 Minutes au filmat licitatia si pâna si ei au admis ca nu au vazut hainele cele noi ale împaratului. Unul dintre artistii majori contemporani este Jeff Koons. El si-a explicat opera astfel: "This is an ultimate state of being. I wanted to play with people’s desires. They desired this equilibrum. They desired prebirth. I was giving a definition of life and death. This is the eternal. This is what life is like after death; aspects of the eternal (Este ultima expresie a fiintei. Am vrut sa ma joc cu dorintele oamenilor. Ei doresc acest echilibru. Au dorit starea dinainte de nastere. Am dat aici o definitie a vietii si a mortii. Este eternul. Este asa cum e viata dupa moarte; aspecte ale eternului)". Opera la care se refera artistul consta din trei mingi de basket într-un acvariu plin cu apa, pe care le poti cumpara cu $20 de la pravalie - dar cu $50.000 de la Koons, fost vânzator de actiuni de bursa, actualmente artist. Dar Koons nu creeaza cu mâna lui operele de arta pe care le vinde sub iscalitura lui. Unele sunt create de meseriasi, pe altele le cumpara de la pravalie. Asa este un aspirator de praf, cumparat de la pravalie cu $80 si revândut apoi nemodificat de Jeff Koons cu $100.000 ca opera de arta autentificata de o scrisoare iscalita de "artist". Koons explica de ce aspiratorul cumparat de la pravalie nu e opera de arta, dar cumparat de la el este: "I always like the antropomorphic quality. They are like lungs. So this object now is just free to eternally just display its newness, its integrity of birth. (Totdeauna mi-a placut calitatea asta antropomorfica. Parca-s plamâni. Si asa, acest obiect e liber acum sa-si arate pe vecie noutatea, integritatea nasterii sale." (Dam si originalul pentru cititorii care ar putea crede ca noi am inventat toate acestea). Jeff Koons a fost consacrat ca mare artist contemporan printr-o expozitie retrospectiva la Muzeul de Arta Moderna din San Francisco.

Despre o pânza pe care sunt lipite niste cioburi de farfurii sparte, criticul de arta Julian Schnabel scrie: "This is an eschatological art appropriating the master meanings of life and the master languages of art to reassert the sense of hurt and loss that evades both. (Este o arta escatologica care-si însuseste sensurile majore ale vietii si limbajele majore ale artei ca sa reafirme sensul durerii si pierderii care le scapa ambelor.)" Arta lui Christoper Wood, un alt mare pictor contemporan, consta dintr-un cuvânt de trei litere: RAT (sobolan) repetat de trei ori, unul sub altul, pe o pânza. Iata explicatia criticilor de arta: "They communicate, not like facile appropriations, but as a home perfectionist’s idea about discourse reduced to the irreductible, then starting all over again (Comunica nu ca o însusire facila ci asa cum e redusa ideea despre vorbire a unui perfectionist domestic la ireductibil, ca apoi s-o ia de la început)."

Un alt mare artist contemporan, Robert Gober, creeaza urinale, adica scoici de toaleta în care urineaza barbatii în closete publice. Le ia din closete sau le cumpara de la pravaliile de materiale de constructii si nu le face nimic altceva decât ca le monteaza fara teava de scurgere. In afara de pisoare, Robert Gober mai creeaza si chiuvete (tot fara teava de scurgere si tot de la pravalie) si câte un brat sau un picior mare de lemn vopsit frumos în culori stridente. Una din creatiile lui recente este un trup de barbat din lemn, vopsit peste tot în violet tipator si proptit cu capul în jos într-un colt, despre care publicatiile de arta scriu: "Installations function as utopian and distopian spaces. The tableaux rests and its own stillness suspends social time (Instalatiile functioneaza ca spatii utopice si distopice. Tabloul zace si propria sa nemiscare anuleaza timpul social). Jeffrey Deutsch, critic de arta si prieten de-a lui Gober, explica omul violet: "Opera asta în mod special ne arata ceva din incertitudinea în care se afla azi artistii în sfera sociala. Ei nu stiu exact unde sunt". Dar Jeffrey Deutsch minte. Gober si Deutsch si întreaga armata care a invadat si ocupat cultura si arta, eliminându-i pe toti cei talentati, stiu exact unde sunt: în ghetoul spiritual al poporului ales. Elaine Danheiser, proprietara unei galerii de arta din New York, are trei urinale de Robert Gober, frumos expuse unul lânga altul pe perete. "They look like urinals, but they really aren’t. It comments on things that we take for granted and that we really don’t see. (Arata ca niste urinale dar nu sunt. Sunt comentarii despre lucruri pe care le luam de bune si nu le vedem)", zice ea. Elaine Danheiser ofera apoi spre vânzare cunoscatorilor de arta un dreptunghi mare de pânza neatinsa, perfect alba, de vreo 3 pe 4 metri, opera pictorului Robert Reuman. "Reuman has reduced painting to its very essence and a lot of people don’t understand that. Some of his work has a little more texture and this one is a little flatter because he really has reduced it. He is a minimal artist. (Reuman a redus pictura la esenta ei si multi nu pricep asta. Unele opere de-ale lui au tesatura un pic mai grosiera si asta e mai neteda pentru ca a redus-o cu adevarat. El e un pictor minimalist.)", explica ea - desi nu "pictorul" a "redus" suprafata pânzei caci a cumparat-o de la magazin gata "redusa". Elaine Danheiser mai ofera intelectualilor care apreciaza arta si opera lui Felix Gonzalez Chorres. Opera acestui mare artist contemporan consta dintr-o gramada de bomboane într-un colt al camerei. Bomboanele sunt învelite de la fabrica în hârtiute albe, albastre, rosii, maro. "Pot lua o bomboana?" a întrebat reporterul, si a luat una. "Nu stirbesc opera?" "Mai am bomboane, pot sa mai adaug", a raspuns Elaine Danheiser cu bunatate.

Intelectualii si cunoscatorii de arta care cumpara aceste opere nu cumpara cu banii lor - ci cu banii prostilor care nu apreciaza arta moderna, prin cumparari oficiale pentru întreprinderi si institutii si prin alocatii de la guvern. Recent, "artistul" Piero Manzoni a vândut unui cunoscator de arta o cutie de conserve rotunda de metal de vreo jumatate de kilogram în care a pus... propriile excremente. Pe eticheta cutiei scrie <Merda D’artista - Excremente de artist>, ca sa se stie ca e o opera autentica.

Jean-Michel Basquiat este mult promovat de guvern si de învatamânt în Statele Unite. Despre el s-a creat legenda ca era un biet copil negru de pe maidan care a început sa mâzgâleasca peretii cladirilor expimându-si individualitatea artistica si a fost astfel descoperit de acel clasic în viata, Andy Warhol. In realitate Jean-Michel Basquiat este un tânar negru dintr-o familie bogata care traieste în lux si care a facut afaceri grase cu povestea cu copilul de pe maidane. Jean-Michel Basquiat producea mâzgâlituri gigantice de felul celor facute de copiii de 3-4 ani. Invatatorii si profesorii îsi duc copiii de scoala cu clasa la expozitii ca sa vada picturile lui Basquiat si unii dintre copii declara ca ei stiu mâzgali mai bine. Dar reputatia lui Jean-Michel Basquiat s-a consolidat pe vecie în 1988, când a murit de o doza prea mare de droguri halucinogene. A fost declarat în mod oficial un geniu, s-a organizat o retrospectiva cu operele lui la Muzeul Whitney de Arta Americana din New York si mâzgâlelile lui infantile si hidoase se vând cu câte o jumatate de milion de dolari.

Catalogul de carti de arta din august 1994 al unei librarii majore din New York, Strand Book Store, expediat prin posta în toata lumea, contine 327 de titluri de carti despre pictura si sculptura. Dintre ele, 79 sunt despre pictorii si sculptorii adevarati ai celor peste 2.500 de ani de istorie artistica a civilizatiei noastre, adica 24%; si restul, adica 76%, sunt despre Marc Chagall, Laura Grisi, Roy Lichtenstein, si asa mai departe. Acest catalog contine doua titluri despre Michelangelo si 6 titluri despre Joan Miró; co


pus acum 19 ani
   
dorinteodor
Membru De Partid

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 108
baroane,
am citit tot articolul. e o compilatie foarte bine documentata. daca l-ai facut singur atunci felicitari. daca e luat de undeva sau este cu autor colectiv, asta trebuia specificat.

totusi, nu vad legatura cu masoneria.  nu vad cine-i impiedica pe artisti sa picteze ca leonardo da vinci  sa sculpteze ca michelangelo sau sa scrie ca dostoievski. fi mai rezonabil si revino cu ceva mai la obiect. dorinteodor


pus acum 19 ani
   
baaron
Student

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 5
ARHITECTURA, MUZICA SI LITERATURA

Dupa cel de-al doilea razboi mondial inovatia francmasonica s-a extins la arhitectura, scria parintele Leonard Feeney, unde formele traditionale ale locuintelor au fost înlocuite cu "forme functionale", care sa satisfaca nevoile biologice în modul cel mai evident posibil. Si aceste cuburi joase de ciment si sticla în care ne satisfacem nevoile biologice sunt mobilate cu obiecte asemanatoare. Walter Gropius, finantat de Arnold Schoenberg (compozitorul atonalist), Franz Werfel (scriitorul) si Albert Einstein (geniu declarat) au înfiintat comuna de artisti a scolii de arhitectura Bauhaus, care s-a mutat dupa 1933 la Cambridge, în Anglia. Discipolul sau Laszlo Moholy-Nagy a deschis o sucursala la Chicago, care a rezolvat o problema esentiala a plutocratiei: construirea staulelor pentru vitele cu fata umana. Si asa s-au nascut "blocurile muncitoresti", numite în Statele Unite "proiecte de cazare", pepiniere de crima si insalubritate, scrie parintele Feeney.

Multi cred ca atunci când Nicolae Ceausescu demola satele, bisericile si monumentele arhitectonice ale României, o facea din dementa si nu la ordin. Dar demolarea satelor, înfometarea românilor, demolarea bisericilor, au fost conform programului francmasonic de la care Ceausescu n-a deviat; si n-a fost lichidat pentru acele fapte, ci pentru cu totul altceva. Si nu pentru ca marilor bancheri le-a fost mila de poporul român, ca tremura de frig iarna, ci pentru ca s-a lacomit si a platit datoriile externe ale României, refuzând astfel sa mai plateasca dobânzile care umfla cuferele casei Rothschild.

Este clar ca programul de demolare al ambiantei arhitectonice a civilizatiei crestine europene este global, nu specific lui Ceausescu, si poate fi urmarit cu usurinta în occident. Planul francmasoneriei internationale este sa transforme civilizatia de tip european crestin, în care individul este dotat cu liber arbitru si este responsabil pentru actele sale, într-o tiranie globala în care plebea, gloata, vitele cu fata umana, cei multi, traiesc în comun, în cirezi conduse de "tehnocrati", adica de o patura birocratica privilegiata care executa ordinele directoratului si sunt rasplatiti cu un nivel de trai putin mai ridicat decât al gloatei. In America, aceasta societate a viitorului, a Noii Ordini Mondiale, este numita "plantatia globala" (the global plantation), caci asa traiau sclavii pe plantatiile de bumbac, dormind în dormitorul comunal, mâncând de la cantina, facând ce li se spune. In Uniunea Sovietica si în tarile socialiste, asa traiau membrii de partid si de nomenclatura. Cine nu-si aduce aminte ce bine era "la comun", cu baia si bucataria comune mai multor familii? Francmasonul Ceausescu darâma satele si bisericile ca sa extermine crestinismul si civilizatia lui si sa transforme taranii în sclavi care traiesc "la bloc", "la comun".

Diferenta dintre viata goimilor, a vitelor cu fata umana, în plantatia globala, si viata crestinului de tip european nu e imediat vizibila. Mai mult, la prima vedere, viata cirezii pare mai prospera decât a omului liber. Statele Unite ale Americii se îndreapta spre socialism, caci numai socialismul pare americanilor capabil sa vindece relele sociale - somajul, saracia, foametea, lipsa de îngrijire medicala. Tot socialiste sunt guvernele Marii Britanii, Frantei, Canadei. Iata cum este descris socialismul de catre unul care îl cunoaste bine: Viktor Suvorov, fost înalt ofiter în armata sovietica:
"Marele ideal al socialismului e simplu si poate fi înteles de oricine.
Societatea este construita pe baze rationale. Somajul nu mai exista. Ingrijirea medicala este gratuita si mâncarea, în cantitati rezonabile, este gratuita. Fiecare om are o camera separata cu lumina si ventilatie. Apa, canalizarea si încalzirea sunt gratis. Tot omul are dreptul la timp liber. Nu exista împartire în bogati si saraci. Toata lumea are haine confortabile si solide, potrivite cu anotimpul - si hainele sunt, desigur, tot gratuite. Si toti sunt egali în fata legii.

Ai sa spui ca este doar un vis frumos si ca nimeni n-a reusit sa construiasca socialismul pur. Aiurea. In fiecare tara exista deja insule de socialism pur, neîntinat, în care fiecare din aceste conditii este îndeplinita.

Exista o închisoare în orasul vostru? Daca da, du-te si uita-te la ea - si ai sa vezi o societate în care toti oamenii au mâncare, au de lucru si în care hainele, locuinta si încalzirea sunt pe gratis.

Comunistilor sovietici li se reproseaza adesea ca au încercat sa construiasca o societate socialista dar în schimb au produs ceva ce seamana îndeaproape cu o închisoare. Acuza este pe deplin nejustificata. In Uniunea Sovietica unii prizonieri au celule mai mari ca altii, unii manânca bine, altii prost. E o totala confuzie - mai sunt multe de facut pentru a face ordine. Adevaratul socialism, în care toti oamenii sunt cu adevarat egali, nu seamana doar cu o închisoare - este o închisoare. Nu poate exista decât înconjurata de ziduri înalte, turnuri de paza si câini de paza, caci oamenii încearca tot timpul sa fuga din orice regim socialist, exact cum încearca sa fuga din închisori."

Dar unde sa fugi din plantatia globala? Unde sa fugi dintr-o închisoare care acopera toate continentele?
In urma cu câtiva ani am vazut o emisiune cultural-educativa la televizor. Un egiptolog a descifrat inscriptiile de pe peretii unui mormânt din Valea Regilor si-a vazut ca un perete continea un fel de jurnal intim al unui satean care povestea un eveniment din viata satului. Naratiunea din acest jurnal, vechi de mii de ani, însotita de imagini ale locurilor si monumentelor, au constituit o imagine fascinanta - dar si îngrozitoare. Caci ce vedeam era viata noastra socialista cea de toate zilele. Viata de care s-au bucurat românii ca scapa în 1989, viata pe care guvernul american o pregateste în Statele Unite, viata pe care Fondul Monetar International o pregateste celor carora le acorda împrumuturi; viata pe care o vor avea tarile care se contopesc în Europa Unita.

Satul era o aglomerare de casute înghesuite (ca apartamentele dintr-un bloc) în care traiau o ciurda de oameni, toti angajati la construirea maretelor morminte ale demnitarilor, toti instruiti exact atât cât e nevoie ca sa execute operatia ce le este atribuita (diviziunea muncii), toti îmbracati la fel, bucurându-se de aceeasi îngrijre medicala, la fel de saraci sau bogati, participând în grup la fiecare activitate, egali în fata autoritatilor. Erau total scutiti de orice grija materiala, caci autoritatile le asigurau locul de munca (nu exista somaj) si tot autoritatile le trimiteau carutele cu mâncare, punctual si democratic (nu exista foamete si nu existau bogati si saraci). Dar diavolul si-a vârât coada în acest paradis terestru socialist: unii sateni au conceput planul de a fura o parte din comorile cu care împodobeau monumentele ce le construiau, de a le vinde si de a încerca viata pe cont propriu, viata individuala. Natural, au fost prinsi. Inteleapta si iubita conducere a tarii nu i-a executat decât pe cei vinovati dar, în scop educativ, pentru a descuraja restul poporului de la astfel de idei nastrusnice, a luat o masura administrativa: a oprit carutele cu alimente. Si astfel, satenii, în mod preventiv si exemplar, au murit de foame. Caci proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie, eliminarea exploatarii omului de catre om, si toate celelalte, adusesera poporul din raiul socialist în fericita situatie în care mâncarea nu se producea individual si nu se vindea pe piata libera ci se "dadea", sau, cum zice românul acum, "se baga".


Marca "intelectualului" a devenit aprecierea creatiilor acestor comune si celule de artisti; dar, daca pictorii, compozitorii si poetii pot crea chiar fara subventia masiva a burgheziei, arhitectii nu pot. Salvarea arhitecturii moderne a venit de la guvern. In Viena, Otto Wagner a primit comenzi masive de la guvern, care "credea (fara nici o baza reala) ca o noua arhitectura cosmopolita va rezolva ostilitatile acerbe rasiale si etnice din tara", scrie Tom Wolfe. (In realitate, daca cineva ar avea timpul si resursele sa identifice exact persoanele care au determinat subventionarea arhitecturii moderne la Viena ar vedea cu totul alta motivatie si ar vedea poate un tablou mai larg, în care intra Viena ca patria lui Theodore Herzl si Siegmund Freud).

Grupurile de arhitecti moderni - Bauhaus, Wendingen, de Stijl, constructivistii, neoplasticistii, elementaristii, futuristii - au început sa prolifereze. In 1922 a avut loc la Düsseldorf primul Congres International de Arta Progresista, unde s-au întrunit arhitecti ca Gropius, Erich Mendelsohn (expresionismul), Van Doesburg. Accentul pe care l-a pus acesta din urma pe calitatea anti-burgheza, imperfect satisfacuta de curbele expresionismului lui Mendelsohn sau de manufactura muncitoreasca a lui Gropius, l-a determinat pe Gropius sa-si schimbe lozinca si sa adopte motto-ul: Arta si Tehnologia. Desi erau uniti în lupta lor comuna împotriva traditiei civilizatiei crestine, toti acesti intelectuali si artisti progresisti se certau foarte mult între ei, generând astfel nenumarate scoli si curente, grupulete si bisericute - cu cât mai multe cu atât mai bine, pentru confuzia gloatelor. Astfel, marxistul declarat Bruno Taut, care a primit comanda pentru un cartier muncitoresc în Berlin, îsi vopsea blocurile muncitoresti în rosu; dar puritatea noii arhitecturi elimina toate culorile în afara de alb si negru si diverse nuante de murdar, si blocurile au renuntat la culoarea steagului comunist. Puritatea formei cere ca acoperisul sa fie plat, caci acoperisul traditional înclinat din tigle cu streasina, care te fereste de ploaie si de zapada e burghez; si cine a avut nenorocul sa locuiasca la bloc la ultimul etaj si i-a plouat în casa toamna, iar vara s-a copt sub soarele de care îl ferea stratul de aer de sub acoperisurile înclinate, a avut ocazia sa se sacrifice de dragul puritatii formei arhitecturii progresiste anti-burgheze. Si asa, sub zapezile din nordul Europei, la Berlin, Weimar, Rotterdam, Amsterdam, s-au construit blocuri cu acoperisul plat - pâna când suferinta din cauza zapezii a fost asa de mare, încât teoreticienii anti-burghezismului progresist s-au îndurat si-au permis ca acoperisul sa fie înclinat - dar de o singura parte, nu de doua parti ca în trecut.

In muzica, zice Tom Wolfe, cazul e si mai avansat; compozitorii din universitati sunt asa de ultra-Schoenbergieni, asa de minunat de abstracti, încât nimeni altcineva decât ei nu mai are nici o dorinta sa aiba ceva de-a face cu muzica serioasa moderna. Nici macar culturnicii devotati, care frecventeaza concertele simfonice, nu pot fi determinati sa vina la un concert exclusiv de muzica contemporana; astfel de concerte nu pot avea auditoriu decât la universitati, unde se pot auzi piese de Stockhausen, ansambluri pentru sintetizator de Babbitt, bucati de Easley Blackwood si Jean Barraqué, apoi piese stohastice (adica: sunete la întâmplare) pentru pian, sintetizator si computer de Iannis Xenakis. "Aceleasi 35 ori 40 de suflete, toti profesori si studenti post-universitari, constituie publicul la fiecare concert de muzica contemporana", scrie Wolfe, "si spaima e ca nici macar ei nu vor mai veni..." Coregrafia a intrat mai greu pe fagasul modernismului, dar în 1962 George Balanchine, venit din Uniunea Sovietica prin Paris, în 1934, punea în scena balete abstracte la Lincoln Center. La fel s-a modernizat si arta fotografica: John Szarkowski a deschis ochii intelectualilor; câta vreme vulgul crede ca o fotografie arata în mod fidel obiectul fotografiat, culturati se asteapta de la fotografiile artistice sa contina pete, sa fie neclare, sa prezinte deformari grotesti prin unghiuri exagerate, culori nenaturale, hidoase si imagini trunchiate.

Pentru mase, care nu pot fi nici moarte duse la concerte de muzica atonalista, minimalista, si asa mai departe, s-a acaparat si dezvoltat imensa industrie a rock-ului. Dar si aici exista elita care vede hainele cele noi ale împaratului. Citim în Informationweek: "Omul care-a fost pionierul realitatii imaginare (virtual reality), s-a reîntors. Albumul recent al lui Jaron Lanier de muzica acustica numit <Instrumentele Schimbarii> aduce o fuziune post-minimalista de virtuozitate. Lanier este un veteran al muzicii care cânta la 100 de instrumente si a cântat alaturi de Ornette Coleman si Stanley Jordan. Muzica l-a interesat dintotdeauna: faimoasa manusa digitala a fost conceputa la început ca sa genereze sunete realiste cântând la ghitara aeriana.. Lanier va întreprinde un tur de concerte. Spectatorii nu vor avea nevoie de casti speciale." Fotografia lui Lanier însoteste stirea, dar nu se vede decât un par lânos si salbatec, stil african, peste un nas care nici pe departe nu este hamit. La 7 august 1994, la emisiunea <This Week in Bible Prophecy - Aceasta saptamâna in prisma profetiilor biblice>, s-a discutat o orchestra de muzica rock din Londra, numita The Devoted Men - Devotatii, condusi de Marele Preot al Templului Olympus. Acest mare preot declara ca primeste textele si muzica pentru spectacolele lui de rock de la "zei demonici" si ca munca lui este dedicata recrutarii prin muzica de discipoli pentru templul lui. Preotesele cultului satanic de la Templul Olympus sunt doua tinere numite Sarah si Julienne, care practica magia neagra si ritualuri de perversiuni sexuale. Dar admiratorii si tinerii care asculta muzica rock nu sunt de la început initiati în toate acestea. La început li se ofera flori, atmosfera e dulce, suava si delicata, plina de poezii duioase; magia neagra este ascunsa de începatori. Anunturile lor în ziare sunt tot inocente si duioase: se prezinta ca suflete stinghere care cauta prietenia unora sensibili ca si ei. Dupa initiere, candidatii sunt încetul cu încetul introdusi, la început, tot mai adânc în pornografie si prostitutie, ca sa fie apoi cu timpul promovati la magie neagra si satanism, cerându-li-se în cele din urma sa practice sacrificii umane. Un tânar fost membru al cultului satanic al Templului Olympus a declarat public la televizor, fara sa se ascunda, ca s-a deziluzionat de cult si de muzica lui de când i s-a nascut primul copil si marele preot i-a cerut sa-l sacrifice pe altar - asa cum trebuiau evreii biblici sa-si sacrifice primul nascut, lui Iehova. Orchestra de rock Motley Crue executa muzica cu astfel de texte ca: "Not a woman, but a whore/ Well now I'm killing you... watch your face turn blue - Nu esti o femeie, esti o c... / Acum te omor... uite cum te învinetesti la fata".

Joseph R. Shapiro, fondatorul si presedintele muzeului de Arta Contemporana din Chicago, a întrebat: "Poate arta francmasonica supravietui în America? ...Cei care formeaza gustul public, comerciantii obiectelor de arta, nomenclatura muzeelor, directorii, curatorii, sefii catedrelor universitare, colectionarii si criticii sunt predominant francmasoni. In arta, goimii sunt în mod cert în minoritate. Ar trebui sa ne reformulam întrebarea... poate supravietui cultura în America fara francmasoni?" (conferinta tinuta la Forul Comunitatii din Chicago în 1977). Ziarul Jerusalem Post scria în 1989 ca producatorii si regizorii de film sunt în marea lor majoritate evrei în Statele Unite, si 75% din Asociatia Scriitorilor sunt evrei. Gary Smith identifica proprietarii si directorii caselor de filme (Warner Communications, MCA, Universal, Nickelodeon, USA Network, Trans-World Entertainement, Lorimar, Chris Craft, Repu-blic, MGM-United Artists, Orion, Walt Disney), care sunt tot evrei. Agentiile de actori, competitia Miss America, critica de film, sunt în aceleasi mâini; si comedia, care a devenit exclusiv concentrata asupra regiunii ano-genitale a protagonistilor, este acum un monopol evreiesc. La fel emisiunile de radio si televiune: moderatorii si prezentatorii emisiunilor istorice, stiintifice, literare, de varietati sunt Howard Stern, Joan Rivers, Robert Klien, Ruth Westheimer, Larry King, Sonya Friedman, Barry Farber, Merv Griffin, dr. Joyce Brothers, Charley Rose, Norman Ornstein, Maury Povich, Mark Green, Rona Barrett, Sally Jesse Raphael, Carl Sagan, Giraldo Riviera, Louis Ruckheiser - nici un goim printre ei. La fel, cântaretii de muzica pop: Andy Williams, Barry Manilow, Neil Sedaka, Bette Midler, Neil Diamond, Melissa Manchester, Barbara Streisand, Simon & Garfunkle. In special industria muzicii rock si a filmelor video rock sunt un monopol evreiesc: Lew Wasserman este proprietarul colosalei MCA Records, Walter Yetnikoff este director la CBS records, care apartine companiei japoneze Sony. In muzica clasica, nu e destul sa fii evreu: trebuie sa fii evreu sionist, ca sa devii "mare" ca Isaak Stern, Itzhak Pearlman, Leonard Bernstein, Aaron Copeland. Daca esti evreu cinstit si talentat, ca Yehudi Menuhin, te trezesti ca nimeni nu mai stie de tine. Si daca nu esti evreu, nici nu încerca.

Truman Capote era un scriitor destul de bine cunoscut pâna în martie 1986, când într-un interviu acordat revistei Playboy a remarcat ca toate scrierile care nu satisfac cerintele sioniste sunt suprimate în America. De atunci n-a mai auzit nimeni de el. Iata cui apartin toate editurile americane mari: Simon and Schuster, cea mai mare, si Prentice-Hall, sunt controlate de Gulf & Western; Holt, Rhinehart & Winston publica toate manualele scolare ce-i apartin lui Jovanovich; Random House, Vantage, Crown, Ballantine sunt parte din imperiul Newhouse; Putnams îi apartine lui Lew Wasserman; Macmillan, lui Robert Maxwell; si asa mai departe. La fel distribuitorii de carti, cluburile literare, si revistele de critica literara. Istoria o rescria Mihail Roller în România; în Statele Unite, o plasmuiesc Barbara Tuchman si Studs Terkel. Timp de 12 ani, directorul Bibliotecii Congresului a fost Daniel Boorstin, tosi acestia fiind evrei.

Iata cum descrie scena literara unul care are dreptul sa o judece - caci figura lui se ridica la mare înaltime pe orizontul secolului nostru: "Inca înainte de primul razboi mondial, aceasta miscare (avangardismul) s-a angajat în distrugerea tuturor formelor de arta larg acceptate - în forma, limba, trasaturi si proprietati - în stradania sa de a crea un fel de &laquo;supraarta&raquo;, care apoi se presupune ca va da nastere la o Viata Noua. S-a propus ca literatura sa o ia de la început, cu o foaie alba de hârtie. (De fapt, unii au ramas tot cam pe la stadiul acela). Distrugerea a devenit apoteoza acestui avangardism beligerant. Scopul era sa distruga întreaga traditie culturala de secole, sa sparga si sa întrerupa curgerea naturala a dezvoltarii artistice printr-un salt brusc înainte. Acest scop urma sa fie obtinut realizându-se doar forme goale, noi, ca un scop în sine, concomitent cu coborârea standardelor de maiestrie artistica personala pâna la delasare totala si necioplire artistica, uneori combinate cu un înteles asa de ascuns încât devine neinteligibil. Acest impuls agresiv ar putea fi interpretat ca fiind doar produsul ambitiilor personale, daca n-ar fi si faptul ca în Rusia... acest impuls si manifestarile lui au precedat si-au proorocit cea mai distrugatoare (fizic) revolutie a secolului 20. Inainte de a erupe pe strazile Petrogradului, aceasta revolutie cataclismica a erupt în paginile revistelor literare si artistice ale cercurilor boeme din capitala. In ele am auzit pentru prima data atacuri violente împotriva întregului mod de viata rus si european, chemarile la anihilarea tuturor codurilor etice si religioase, la distrugerea tuturor traditiilor culturale existente, alaturi de lauda de sine a disperatilor inovatori, care n-au produs niciodata nimic de valoare".

Zicându-si futuristi si promovând literatura si arta viitorului, acesti inovatori cereau literalmente, zice Soljenitân, sa se traga cu pustile în tablourile lui Murillo sau Rafael, "ca sa ricoseze gloantele din peretii muzeelor". Dar de-abia a izbucnit revolutia pe strazi (si stim acum ca n-a fost o razmerita populara ci o armata de mercenari platiti si bine organizati), zice Soljenitân, ca acesti artisti ai viitorului, acesti futuristi, s-au aliniat în frontul revolutionar la extrema stânga, iar brutala si sângeroasa dictatura bolsevica a deschis larg portile acestei "hoarde de avangardisti" si i-a numit în pozitii de pe care controleaza cultura. E adevarat ca domnia lor n-a durat mult, caci cu osificarea regimului sovietic totalitar s-a osificat si aceasta pseudocultura si s-a transformat în ceremonialul de curte al despotului numit "realism socialist". Unii, zice Stoljenitân, s-au straduit sa-l analizeze, desi n-au avut ce analiza, caci stilul realist socialist se limita doar la propagarea liniei partidului.

Dupa un somn de 70 de ani în fundul haului comunist, poporul rus, degradat si umilit, aproape anihilat fizic, nu si-a regasit glasul în literatura înca, cum e si normal; are nevoie de timp, arata Soljenitân. El observa cu durere cum libertatea de expresie regasita este folosita de unii scriitori "pentru a se exprima pe ei însisi... adesea fara sensibilitate pentru relele si cicatricele de azi, cu o inima evident seaca; exprimarea personalitatii unui autor - indiferent daca acesta este valoros sau nu - fara simt de raspundere pentru morala publicului, si mai ales a tineretului, adeseori, încarcând limba cu obsecenitati, care timp de sute de ani au fost considerate de neconceput în presa, dar acum par sa fie la moda".

Nimeni n-ar putea dezvalui mai bine radacina comuna a modernismului si a comunismului si tinta lor comuna: distrugerea civilizatiei crestine, abrutizarea si degradarea maselor de oameni pentru a-i înrobi si transforma în vite în folosul îmbogatirii, în continuare, a francmasoneriei. In civilizatia noastra crestina a înflorit economia si au prosperat natiunile, datorita faptului ca schimburile de bunuri si servicii între oameni se faceau în mod cinstit si echitabil, iar raporturile dintre oameni se bazau pe respect reciproc si întrajutorare. Baza prosperitatii a fost morala. Dar nomenclatura Noii Ordini Mondiale n-are nevoie de oameni liberi si prosperi ci de hoarde de brute tinute în închisori imense si dominate de frica, caci acestea sunt mai usor de jefuit.

Vedem azi, zice Soljenitân, revenirea aceluiasi fenomen anti-cultural, adica respingerea si dispretul pentru traditie si ostilitatea pentru ce e general acceptat. Avem azi de-a face cu post-modernismul, pentru adeptii caruia nu exista realitate; pentru ei lumea e "un text". De aceea, important este numai eul autorului, care se concentreaza asupra auto-analizei pâna ce acesta ajunge sa-l dezguste pe cititor. Autorul nu are responsabilitati iar curajul lui consta din negarea tuturor lucrurilor. Pe post-modernisti îi surclaseaza "conceptualistii", si pe acestia, "post-avangardistii"; toate sunt doar manifestari ale bolii spirituale de care sufera cei lipsiti de etica si idealuri morale. "Daca privim cu atentie", continua Soljenitân, "vedem cum în spatele acestor experimente aparent nevinovate, pe care le gasim peste tot, de a respinge traditiile &laquo;învechite&raquo;, gasim o adânca ostilitate pentru viata spirituala. Acest neostenit cult al noului, care afirma ca arta nu trebuie sa fie buna sau curata, ci trebuie doar sa fie noua, mai noua, si mai noua, ascunde o încercare neabatuta si de lunga durata de a submina, ridiculiza si dezradacina toate preceptele morale. Nu exista Dumnezeu, nu exista adevar, universul e haotic, totul e relativ, &laquo;lumea este privita ca un text&raquo;, un text pe care orice post-modernist e gata sa-l compuna... De câteva zeci de ani, literatura, muzica, pictura si sculptura s-au îndreptat... spre dezintegrare într-o &laquo;noutate&raquo; frenetica si insidioasa. Decoram locurile publice ridicând statui care estetizeaza urâtul în sine - si nici nu ne mai miram... Daca noi, creatorii de arta, ne supunem docili acestei scufundari, daca încetam sa pretuim marea traditie culturala a secolelor trecute împreuna cu baza spirituala din care a crescut, vom contribui la o cadere extrem de periculoasa a spiritului omenesc pe pamânt, la degenerarea omenirii spre un fel de stadiu inferior, mai apropiat de lumea animala".

O critica de arta cinematografica, Lillian-Emma Wagner, a vazut la New York, la 15 iulie 1994, filmul românesc "Patul conjugal", regia si scenariul de Mircea Daneliuc. "Eram 17 oameni într-o sala de aproximativ 200 de locuri", scrie ea. Si continua: "Critica: mai mult decât favorabila: Bizzare... plenty to laugh about (bizar... ai de ce râde), scria Judy Stone în San Francisco Chronicle. Abrasively funny (de un comic abraziv) - David Straton de la Variety. De asemenea: Official Oscar Entry (filmul a fost inclus oficial) pentru Best Foreign Language Film 1993 (cel mai bun film strain din 1993)." Emisiunea saptamânala de limba româna TV - Dacia New York îl recomanda drept o &laquo;comedie amara&raquo;: "...Românii sunt nebuni si lichele, toata lumea face prostitutie si trafic de orice. Nimeni nu stie ce vrea si nimeni nu munceste cinstit. Se fura, se santajeaza, toti sunt alienati. Totul se termina (de fapt filmul începe cu aceleasi imagini) cu profetizarea unei degradari totale ca natiune în care avortonul peltic si cretin este supravietuitorul santajist".


Ion Mihai Pacepa scrie: "Fiindca nu putea tine stiloul sau pixul cu degetele lui boante, Dej a început sa scrie cu un creion hexagonal, pe care dulgherii îl folosesc pentru a linia scândurile acolo unde trebuie taiate. Violetul era culoarea lui favorita si, curând, toate resedintele lui Dej erau pline de creioane de dulgher cu mina violeta, fabricate special pentru el".[/b]

Violetul nu este numai culoarea favorita a unui calau comunist. De vreo 6-8 ani, dar cu furie în ultimii doi ani, absolut toate elementele vietii publice si private trebuie sa arboreze culoarea violeta, care are voie sa oscileze între violet-purpuriu si violet-albastrui si este adeseori însotita de un galben auriu si de negru. Combinatia între diversele nuante de violet si diverse nuante de negru este respingatoare; dar cestile, servetelele de hârtie, publicatiile de specialitate, jucariile pentru copii, hainele si pantofii pentru femei si copii, camasile si cravatele barbatilor, fatadele cladirilor, covoarele, scaunele, lampile, caietele, creioanele - tot ce vezi e din ce în ce mai violet în America. In special hidoase sunt hainele violete pe oamenii de rasa neagra, caci combinatia între tenul lor întunecat si întunecimea violetului îi face sa para prafosi si murdari. Intrebati fiind de ce-si cumpara haine violete, oamenii raspund: "Asta e culoarea la moda". Dar cum a ajuns asa? Si de ce chiar asta? Al cui steag e violetul? Exista mai multe raspunsuri. Violetul e culoarea Africii, proclamata printre populatia de culoare din Statele Unite. Violetul e culoarea homosexualilor, care-si tiparesc manifestele si literatura pe hârtie de culoarea levanticii. Rosu era steagul comunismului, albastru închis e al Organizatiei Natiunilor Unite, si prin contopirea lor rezulta violet. Transcriem din Revue des Societés Secretes:

"Conform &laquo;Tribunei Ruse & raquo; care apare la München în limba rusa (asta era în 1924), iudaismul militant mentine urmatoarele organizatii de lupta de diferite niveluri, în mod mai mult sau mai putin deghizat, dar toate cu scopul pregatirii triumfului internationalei a treia:

1) Internationala aurie (plutocratia si marile finante internationale) în fruntea careia îi gasim: a) în America pe J.P. Morgan, Rockefeller, Vanderbilt si Vanderlippe; b) în Europa casa Rothschild si altii de ordin secundar.

2) Internationala rosie, sau uniunea internationala a democratiei lucratorilor sociali. Aceasta include a) internationala a II-a (cea din Belgia sub Endervelde); b) internationala 2,5 (cea din Viena sub Adler); si c) internationala a III-a sau internationala comunista (cea din Moscova sub Apfelbaum si Radek).

La aceasta hidra cu trei capete, care opereaza separat pentru mai mare usurinta, se adauga cele sase capete ale Oficiului International al Asociatiilor Profesionale cu sediul la Amsterdam, care dicteaza linia francmasonica sindicatelor, care nici macar nu sunt afiliate bolsevismului.

3) Internationala neagra sau uniunea de lupta francmasonica. Ziarul ei principal este raspândit de organizatia universala a francmasonilor (din Londra); de catre Alianta Israelita Universala, fondata la Paris de catre Cremieux, evreu; de catre ordinul evreiesc B'nai Moiche (fiii lui Moise) si societatile evreiesti Henolust, Hitakhdut, Tarbut, Karen-Haysod si sute de altele la fel, mai mult sau mai putin secrete, raspândite prin toate tarile din vechiul continent si din lumea noua.

4) Internationala albastra sau masoneria internationala, care-i uneste pe toti masonii din lume în "Loja Reformata... Unita... Reunita... a Marii Britanii", "Marile Loji ale Frantei" si lojile Grand Orient din Franta, Belgia, Italia, Turcia si celelalte tari. (Centrul activ al acestei congregatii este Marea Loja "Alpina" din Elvetia).

Ordinul iudeo-masonic "B'nai B'rith, care, contrar statutelor lojilor masonice, nu accepta decât evrei si care are peste 426 de loji strict evreiesti în lume, serveste drept curea de legatura între internationalele descrise mai sus.

Directori la B’nai B’rith sunt evrei: Morgenthau, fost ambasador al Statelor Unite la Constantinopol; Brandeis, fost judecator la Curtea Suprema a Statelor Unite; Mack, sionist; Warburg Felix, bancher; Elkuss; Drauss (Alfred), primul ei presedinte; Schiff, azi mort, care a finantat si organizat emanciparea evreilor în Rusia; Marshall (Louis), sionist."

In fine, tricolorul obsesiv al vietii publice americane devine inteligibil: întâi aurul si auriul francmasoneriei internationale preponderent evreiasca. Apoi, negrul Mossad-ului si al echipelor Biroului Tutunului, Alcoolului si Armatelor de Foc al Departamentului Trezoreriei, printre realizarile carora se numara masacrul din Waco, Texas si asasinatele de la Ruby Ridge. Apoi, contopirea stindardului rosu al bolsevismului sovietic, cu albastrul francmasoneriei care a finantat si instaurat bolsevismul, cu albastrul Natiunilor Unite: contopirea lagarului sovietic cu cel imperialist israelo-american, într-un singur supraguvern modial. Stindardul rezultat din cele doua stindarde, cel rosu si cel albastru, violetul universal, ne anunta triumful Noii Ordini Mondiale.

Nici o culoare clara si luminoasa nu mai este folosita în industrie, în presa, în învatamânt, în arhitectura si mobilier, în haine; toate obiectele sunt colorate în culori amestecate, murdare; verde amestecat cu albastru si rosu, diverse nuante de violet amestecate cu diverse gradatii de cenusiu, si asa mai departe. Aceste amestecuri de culori simbolizeaza amestecul tuturor raselor într-o singura rasa în sclavia globala, dizolvarea culturilor nationale în "multiculturalism".


pus acum 19 ani
   
baaron
Student

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 5
GRADELE si IERARHIA in FRANCMASONERIE  (pt.cei interesati)

1). Ucenic;

2). Tovaras;

3). Maestru;

4).Maestru Secret;

5).Maestru Perfect;

6).Secretar Intim;

7).Staroste si Judecator;

.Intendent al Constructiunilor;

9).Ales al celor 9;

10).Ales al celor 15;

11). Cavaler Ales

Aceste grade ne permit a ridica un profan de la inconstienta Ucenicului pana la misiunea Cavalerului Ales pentru apararea Virtutii masonice, pentru cruciada Omului-Dumnezeu el insusi.

Din toate actele omului, cel mai divin este, evident, acela care ii permite sa-si perpetueze divinitatea, actul generatiunii.

Si cum clericalii ascund acest adevar prin superstitiile adsurde ale unui Dumnezeu-Tatal creator in vecii vecilor, al unui Dumnezeu-Fiul vesnic creat si al unui Dumnezeu Sfant Duh unind vesnic pe ceilalti doi, noi dam urmatoarea invatatura:

- ca Ucenicul, Bohaz, personificarea lui Osiris sau al lui Bachus, venind sa caute adevarul intr-o loja masonica, gaseste ca exista un Dumnezeu-barbat si nedeplin pentru generarea de fiinte.

- ca Tovarasul, Jackin, personificarea lui Isis sau a Venerei, este Dumnezeul-femeie care intregeste pe Dumnezeul-barbat si face posibila generatiunea fiintelor.

- ca Maestrul, Mahabone sau Mac-Benac, este Dumnezeul hermafrodit deplin, fiu al lui Lot si al fetei lui, fiul Soarelui si al Pamantului, omul in deplina posesiune a puterii generatoare.

- Clericalii cred intr-o revolutie supranaturala, noi o combatem invatand pe Maestru Secret, ca singura constiinta existentei este izvorul a tot ce este imaterial in om.

- Clericalii cred in sfarsitul Omenirii; noi invatam pe Maestrii nostri perfecti, ca existenta Umanitatii este eterna, caci ea se reproduce fara incetare.

Dupa ce am desteptat astfel la Fratii nostri ideea luptei pana la capat, ce vor sustine contra clericalilor, noi le procuram armele, invatand pe Secretarii Intimi, ca curiozitatea, spionajul dusmanului, este o virtute laudabila; invatand pe Staroste si Judecator ca dreptul natural ne sprijina in aceasta lupta; explicand Intendentilor Contructiunilor ca, in virtutea acestui drept natural, toate mijloacele, potrivite spre a triumfa, sunt in esenta lor de-a intregul in conformitate cu virtutea: si mai cu seama suprimarea celor inutili care fapta este este incredintata "Alesilor celor 9"; represiunile, prin legi facute ad-hoc, care sunt rezervate "Alesilor celor 15"; si implinirea triumfului, a victoriei definitive, a virtutii masonice asupra Virtutii clericale, cu care este insarcinat Cavalerul Ales.

B. Pentru a combate spurcata lor Morala noi avem urmatoarele grade:

12) Marele Maistru Arhitect;

13) Arca Regala;

14) Perfectul Constructor;

15) Cavalerul Orientului;

16) Printul Ierusalimui;

17) Cavalerul Orientului;

1 Crucea-Roza;

19) Marele Pontif;

20) Venerabilul Mare Maistru;

21) Noachitul;

22) Securea Regala

La legile divine, la dreptul divin al clericilor, Marii Maistri Arhitecti opun drepturile poporului, singurele legitime, singurele adevarate, singurele acceptabile; la dogma lor degradand pe om, - cei din Arca Regala le opun idealul perfectiunii Umanitatii, Umanitate si pentru Umanitate; la morala lor mai sus dezvaluita, Perfectii Nostrii Constructori opun morala independenta; la persecutiile lor inspirate, Cavalerii nostri ai Orientului raspund intr-o energica campanie in favoarea Progresului si a Ratiunii pure, la rusinoasa lor supunere, Printii nostri ai Ierusalimului raspund intr-o mandra proclamatie de independenta barbateasca.

Pentru a lupta contra tiraniilor infame ale clericalismului, Cavalerii nostri de Orient si Occident se fac aparatorii dreptului absolut la libertatea prin sindicalizare, spre a infrange robirea, in care clericalismul, ajutat de puterea civile, voieste sa tina omenirea; si Crucea noastra Roza va proclama pentru prima emanciparea de Papi si de Regi. Si pentru a ajunge la acest sfarsit Marii nostri Pontifi se fac apostolii libertatii absolute a invatamantului; Venerabilii nostri Mari Maestri se proclama dusmanii inversunati ai oricarui obscurantism, de oriunde ar veni; Noachitii nostri isi dau intre ei juramantul ca dreptatea sa se faca; si cei din Securea Regala ating culmea moralei noastre din momentul in care spiritul este inundat de razele Adevarului, ascuns lor, inainte de fi ajuns la acest grad, prin franturile diforme ale intolerantei, ale ipocriziei, ale superstitiei si ale egoismului crestinatatii.

C. in sfarsit, frate, pentru a combate criminala lor Autoritate, noi avem urmatoarele grade:

23) Seful Tabernacolului;

24) Printul Tabernacolului;

25) Cavalerul Sarpelui;

26) Trinitarul;

27) Comandorul Templului;

2 Printul Adept;

29) Marele Scotian;

30) Kados;

31) Marele Inchizitor;

32) Printul Secretului Regal;

33) Marele Inspector General

Clericalii raspandesc prejudecatile lor in mase, caci acolo este singura lor scandura de salvare si Sefii nostri ai Tabernacolului ii combat, facand apel la autoritatea, la actiunea guvernamentala a claselor conducatoare; la umbrele goale, la formulele si emblemele prin care clericalii tin departe adevarul, Printii nostri ai Tabernacolului proclama dreptul societatii de a se desface de institutiile politice si religioase care sunt contrare spiritului nostru; serpilor despotismului civil, religios, militar si economic; Cavalerii nostri ai Sarpelui le vor taia capetele pentru a asigura distrugerea lor; superstitiilor si doctrinelor false clericale; Trinitarii nostri raspund prin apostolatul armonizarii legilor sociale cu principiile noastre sublime.

In fine, ai nostri Comandori ai Templului se devoteaza pentru a pune la cale promovarea fratilor nostri in guvernele statelor; Printii nostri Adepti proclama necesitatea domniei rationalismului; Marii nostri Scotieni lupta fara incetare si fara crutare contra oricarei uzurpari a puterii, de oriunde ar veni ea, fie civile, fie militara, fie religioasa; ai nostri Kadosi infaptuiesc emanciparea sociala din catusele infame ale preotilor si ale religiilor.

Si pentru a incorona totul, Marii nostri Inchizitori propaga autoritatea nostra, Parintii nostri ai Secretului Regal o statornicesc si o apara; iar noi, Marii Inspectori Generali, o exercitam.

Clericalii, infamii, asasini ai Umanitatii, opun, precum vezi, frate, Virtutii noastre, Moralei noastre, Autoritatii noastre - Proprietatea lor, Religia lor si Legea lor, si tocmai acesti dusmani de moarte ai Francmasoneriei vei avea sa-i combati de acum inainte ca sef de armata:

Legea, pentru ca nu este armonia perfecta intre drepturile omului izolat si datoriile Omului Social in societate, drepturi care nu sunt castigate pentru toti in toata integritatea lor, datorii, care nu sunt decat consecinta imediata a dreptului ce are fiecare dintre noi de a se bucura de toate drepturile sale, fara a fi impiedicat de cineva.

Proprietatea, pentru ca pamantul nu apartine nimanui si produsele lui apartin tuturor in masura trebuintelor reale de bun trai ale fiecaruia.

Religia, pentru ca religiile nu sunt decat sisteme filozofice datorate unor oameni de geniu, sisteme pe care popoarele le-au adoptat sub conditia expresa ca sa contribuie a le aduce un spor de bun trai pentru ele.

Nici legea, nici proprietatea, nici Religia, nu pot, deci, sa se impuna omului; si, cum acestea il nimicesc, lipsindu-l de drepturile lui cele mai pretioase, ele sunt asasini carora le-am jurat de a ne razbuna in modul cel mai manifest; sunt dusmani carora le-am jurat un razboi de exterminare fara mila, un razboi de moarte.

Din acesti trei dusmani infami, Religia trebuie sa fie grija noastra constanta atacurilor ucigatoare; pentru ca un popor niciodata nu a supravietuit Religiei lui, si pentru ca, omorand Religia, vom fi nimicit si Legea si Proprietatea; pentru ca, asezand asupra cadavrelor acestor asasini Religia Francmasona, Legea Francmasona, Proprietatea Francmasona, vom fi regenerat Societatea.


FRAGMENT DIN INSTRUCTIUNILE PRIMITE DE GARIBALDI (GRAD 33) IN 5 APRILIE 1890, DE LA SUPERIORI.


pus acum 19 ani
   
baaron
Student

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 5
Puterea banului a ajuns sa controleze toate sferele societatii. Banul dicteaza, ucide, distruge si înrobeste. Printr-o propaganda abil utilizata, banul s-a transformat dintr-un mijloc într-un scop în sine. Iar ceea ce este mai important si mai important este faptul ca întreg capitalul a ajuns sa fie acumulat în câteva mâini care dicteaza totul.

Interese politice si financiare
În deceniile anilor 1970 si 1980, bancile mici locale au fost cumparate de catre banci mari în cadrul fiecarui stat din Statele Unite: apoi acestea au fost la rândul lor cumparate de suprabanci din New York, astfel încât o mâna de banci detine absolut toata averea. În 12 state, de exemplu, de la New England pâna la South Carolina, 3 suprabanci din New York detin 85% din toata averea bancilor. Dar toata averea natiunii este controlata de Banca de Rezerva Federala (Federal Reserve Bank). Opt dintre principalii proprietari ai acestei suprabanci care stapâneste America sunt: Bancile Rothschild din Londra si Berlin; Banca Fratii Lazard din Paris; Banca Israel Moses Seif din Italia; Banca Warburg din Hamburg si Amsterdam; Banca Fratii Lehman, Banca Kuhn Loeb, Banca Chase Manhattan si Banca Goldman Sachs, toate din New York. Banca Chase Manhattan îi apartine lui Rockefeller; restul apartin celor al caror nume îl poarta, adica lui Rothschild, Kuhn, Loeb, etc. Aceste banci particulare (cuvântul "federal" din numele bancii este o minciuna de aruncat praf în ochii publicului) detin sistemul monetar al Statelor Unite prin actiunile pe care le detin cei aproximativ 300 de actionari, proprietarii bancilor sus-numite, care toti se cunosc între ei si sunt uneori înruditi. Cea mai mare influenta asupra vietii economice americane o are, prin mecanismul acesta, familia Rothschild care, începând ca telali si camatari de cartier la Frankfurt, prin asocierea cu societatile oculte (francmasoneria) au devenit în decurs de doua secole stapânii bogatiilor lumii si promotorii Noii Ordini Mondiale. Pe la 1820 cinci frati Rothschild stapâneau sistemul bancar din Franta, Anglia, Austria, Italia si Germania, si bancherii asociati lor au prosperat, iar cei nealiniati au disparut din aceste tari. Spre sfârsitul secolului XIX, bancherii Rothschild au intrat în finantele Statelor Unite, prin bancherii Warburg din Germania, care erau partenerii bancii Kuhn si Loeb din New York. Paul Warburg a fost primul presedinte la Federal Reserve System. J. P. Morgan li s-a asociat, caci familia lui sprijinise conspiratia masonica si guvernul mondial înca din anii 1770, când ruda lui Morgan, Alexander Hamilton, devenise primul secretar al Trezoreriei Statelor Unite. Familia Rothschild a finantat si înscaunat dinastii financiare ca Rockefeller (monoplul petrolului), Carnegie (monopolul otelului), Harriman (caile ferate). Casatorindu-se între ei, acestia formeaza de-acum o unitate atât biologica cât si financiara. Prin 1970, bancile controlate de Rockefelleri detineau un sfert din avutul ce-l detin bancile din America si 30% din tot ce detin societatile de asigurare. Încercarile de a-i împiedica pe acestia sa acapareze toata industria si finantele Statelor Unite (în 1911, în 1966, în 1975) au esuat si i-au costat viata pe oamenii lucizi si cinstiti ca reprezentantul Louis McFadden, otravit la New York sau reprezentantul Larry McDonald, asasinat în avionul coreean 007, la 31 august 1983, deasupra spatiului aerian sovietic; sau senatorii John Heinz si John Tower, amândoi decedati în misterioase accidente de avion particular.

Motivatii ascunse
Urmarind filiera de înrudire si de finantare schitata sumar aici, se cristalizeaza elita bancherilor internationali care, în strânsa colaborare cu conspiratia societatilor oculte, creeaza Noua Ordine Mondiala (GHK, pp. 12-1. Ce-i motiveaza pe membrii acestei elite bancare în distrugerea planificata a culturii, economiei, religiei, spiritualitatii, vietii turmelor de oameni, a "celorlalti"? Raspunsul îl da Rockefeller însusi: întrebat de ce doreste sa candideze la presedintia Statelor Unite, el a raspuns cu candoare: "Ce altceva mi-a mai ramas de dorit, când am totul?" Dar unii autori cred ca Rockefeller nu e decât o marioneta în mâinile altora, ca si francmasonul Clinton sau oricare alt presedinte american; caci de doua ori era sigur ca va fi presedinte si totusi coruptia electorala si orchestratia mass-mediei n-au fost dirijate astfel încât sa fie el "cel ales". Familia Rothschild are caile ei misterioase; Meyer Amschel, telalul si camatarul care a fondat imperiul Rothschild la Frankfurt delapidând cele circa 3 milioane platite de guvernul britanic landgravului de Hesse-Cassel, pentru tinerii germani trimisi sa suprime revolutia americana, avea si functia de rabin (vezi "Jewish Encyclopedia - Enciclopedia iudaica", vol. X, p. 499 si urmatoarele, dupa George Armstrong, "Rothschild Money Trust - Trustul Monetar Rothschild", 1940, p. 21). La congresul din 16 iulie 1782 al Lojei Masonice de la Wilhelmsbad, care fusese complet infiltrat de "iluminatii" lui Adam Weishaupt, s-a hotarât sa se mute cartierul general al francmasoneriei contopite cu "iluminatii" din Bavaria la Frankfurt, care de-acum era fortareata lui Rothschild, si din acel oras aceste doua forte par sa fi început sa colaboreze, subordonate acelorasi stapâni. Statele Unite ale Americii par sa fi fost de la începuturi bastionul acestei subversiuni subterane, în ciuda repetatelor avertismente ale presedintilor si patriotilor americani ca George Washington, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln, care se banuieste ca a fost asasinat tocmai pentru ca se opunea planurilor Noii Ordini Mondiale. Bineînteles, povestile despre asasinarea lui Lincoln, date publicitatii pentru consumul maselor si predate în scoli sunt la fel de "adevarate" ca si istoria românilor scrisa de Mihai Roller. Colonelul Edward Mandell House, care era creierul presedintelui american Woodrow Wilson, era, dupa parerea lui Gary Kah, un agent al "cartelului Rothschild-Warburg-Rockefeller" (GHK, pp. 24-30).
Gary Kah face o paralela între conspiratia subversiva a "iluminatilor" francmasoni si Consiliul pentru Relatii Externe, CFR-ul, care-l duce la concluzia ca ambele organizatii lucreaza în acelasi mod, cu aceleasi mijloace, în acelasi scop: pentru a instaura dominatia unei elite asupra tuturor popoarelor lumii pe care le vor degrada, aducându-le la rangul de vite umane. Cu acest scop se infiltreaza în guvernele si structurile administrative si statale ale popoarelor, lucrând în cel mai mare secret si punând accentul pe siluirea mintii victimelor. La pagina 182 din raportul anual al CFR-ului pe anul 1990 se accentueaza faptul ca membrii CFR-ului n-au voie "sa publice spusele cuiva indicând sursa în ziare, sa le repete la radio sau televiziune sau de pe un podium sau în cadrul unei lectii sau sa le scrie în afara unei comunicari interne între ei cu circulatie limitata, în nici o publicatie... participantii la sedinte n-au voie sa transmita spusele cuiva vreunui reporter... sau unde exista vreun risc sa fie larg distribuite sau publicate" (GHK, p. 35). Gary Kah arata ca CFR s-a infiltrat în partidul democrat al Statelor Unite în anii 1920-30 si în Partidul republican în anii 1940, astfel încât cele doua partide sunt de fapt filialele aceleiasi organizatii; si, odata cu cel de-al doilea razboi mondial, s-a infiltrat si a preluat functiile guvernului în America. La înfiintarea Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) în 1945, din 14 membri ai comitetului fondator, 10 erau membri în CFR. Terenul pe care s-a construit sediul ONU, asezat la New York, a fost donat de John D. Rockefeller, Jr. Secretarii generali ai ONU au caziere ciudate: Alger Hiss a fost spion sovietic în guvernul american; U. Thant îl lauda pe Lenin mai presus decât pe oricine; Kurt Waldheim a fost soldat nazist.
Dar despre Hitler, care avea un bunic evreu si o amanta evreica (Eva Braun), se spune ca, alarmat la gândul ca ar putea fi santajat cu acel bunic evreu, i-a ordonat lui Hans Frank sa-i studieze genealogia. Circula zvonul ca bunica lui Hitler, Maria Anna Schickelgruber, din Waldvietral în Austria, ar fi ramas gravida cu tatal lui Hitler, Alois, pe când era servitoare în casa baronului Rothschild din Viena si ca acesta din urma era tatal adevarat a lui Alois si bunicul lui Adolf Hitler. Hans Frank i-a raportat lui Hitler ca bunica lui Hitler l-a conceput pe tatal lui Hitler, Alois, pe când era servitoare la Graz, în casa unui evreu. Alois n-a fost niciodata recunoscut drept copil al celui cu care bunica lui Hitler s-a maritat ulterior. S-a discutat mult daca într-adevar era Hitler nepotul nelegitim a lui Rothschild sau al altui evreu; faptul cert este ca el credea ca este, si ca bancherii Rothschild i-au acordat un sprijin imens ca sa acapareze puterea în Germania. Hitler a început razboiul invadând Austria, unde s-a grabit în primul rând sa distruga toate urmele descendentei tatalui lui. Dar principalul sprijin l-a primit Hitler de la I. G. Farben, cartel care sprijinea socialismul si era în strânsa cooperare cu Standard Oil din America, compania lui Rockefeller (RE, pp. 266-267).

Comunitatea Europeana, Rusia si ONU
Cum pe la jumatatea secolului nostru natiunile se opuneau înca integrarii totale în unica gloata mondiala, conducatorii din umbra au înfiintat în 1954 grupul Bilderberg cu scopul de a realiza integrarea economica a Europei, lucru dorit asa de fierbinte de români, care în majoritatea lor nu stiu ca integrarea economica a Europei nu înseamna nimic altceva decât întinderea comunismului si în Europa Occidentala si permanentizarea structurilor comuniste în Europa Rasariteana. Grupul Bilderberg cu cei aproximativ 100 de membri ai sai, recrutati din vârfurile puterii financiare, a fost finantat masiv de catre fundatiile Rockefeller si Ford. Prima lui realizare a fost Piata Comuna Europeana, care se preconiza sa devina o uniune politica, la 31 decembrie 1992 (GHK, pp. 38-39). Dar, cum zice Douglas Reed, unul dintre cei mai talentati, mai inimosi si mai lucizi scriitori ai secolului nostru: la mare pericol Dumnezeu le da popoarelor câte o scânteie de inspiratie. Tot anul 1993 a fost punctat de zvârcoliri ale natiunilor europene prinse în capcana, care se împotrivesc unificarii Europei. Practic, toti americanii care participa în Grupul Bilderberg sunt sau au fost membri în CFR.
O alta organizatie-sora este Clubul de la Roma, înfiintat în 1968, care numara mai putin de 100 de "oameni de stiinta, educatori, economisti, umanisti, industrialisti, si oameni care ocupa functii în guvernul national si international" cum zic chiar ei, fara sa explice unde sunt birourile guvernului international, si unde ei sunt "international civil servants" ("functionari ai guvernului international". Participantii americani din acest club includ membrii CFR-ului si ai familiei Rockefeller. Sarcina clubului de la Roma este unificarea întregii lumi, deci s-ar parea ca acest club este deasupra grupului Bilderberg. La 17 septembrie 1973 un raport al acestui club arata ca globul pamântesc a fost împartit în 10 regiuni administrative, care se afla deocamdata în stare de flux si nu corespund cu nici un fel de granite nationale. În 1973 aceste regiuni se chemau "regate" ("kingdoms". În 1974 a fost republicat acelasi raport, dar cuvântul "regate" a fost omis. Ceea ce îl alarmeaza pa Gary Kah în raportul acestui club despre activitatea guvernului international este fundamentul lui satanic-ocult, adica faptul ca se bazeaza pe religia "New Age - Noua Era". La pagina 42 a cartii sale, Gary Kah reda harta lumii cu cele 10 regiuni formulate de Clubul de la Roma, unde se vede clar ca regiunea numarul cinci ocupa întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice cu toate tarile socialiste satelite înglobate în ea; adica România nu este o tara ci o parte din regiunea 5, Rusia.
Asa arata harta lumii la ora aceea. Granitele regiunilor sunt în stare de flux, dupa cunoscutul model sovietic, care muta granitele republicilor unionale astfel încât sa fie întotdeauna varsare de sânge si suferinta între armeni si musulmani, între români si ucrainieni, si asa mai departe. Aceste continui deplasari ale granitelor naturale îndeplinesc un dublu scop: pe de o parte îmbogatesc bancherii internationali care fabrica si vând armamentul, reducând populatia globului, care este, zic ei, prea numeroasa pe de alta parte conving oamenii ca nationalismul si patriotismul sunt cauza tuturor relelor si numai renuntarea la suveranitatea nationala va aduce pacea în lume, sub un guvern mondial, într-o noua ordine mondiala. "Trebuie sa dezvoltam o "constiinta globala" care va obliga fiecare individ sa-si accepte rolul de membru în comunitatea globala... Fiecare individ trebuie sa-si dea seama ca unitatea de baza a cooperarii umane si a supravietuirii s-a mutat de la nivel national la nivel global", scrie comitetul executiv al Clubului de la Roma în cartea sa "Mankind at the Turning Point - Omenirea la Rascruce", p. 147. În încheierea acestei carti, la pagina 206, se întrevede adevarul despre clubul de la Roma si toate organizatiile surori: "scopul este schimbarea fundamentala... în distribuirea averii si venitului" ("fundamental changes... in the distribution of wealth and income" (GHK, pp. 43-44). Caci distribuirea averii si-a venitului nu va mai fi pe baza liberului schimb, unde producatorul îsi vinde munca si produsele la pretul pietii si este platit dupa cât valoreaza oferta lui pe piata libera. În Noua Ordine Mondiala omul va fi sclav total si perpetuu al guvernului francmasonic mondial care-i cere maximum de efort si în schimb îl hraneste, îl îmbraca si-l cazeaza câta vreme este productiv, dupa baremele stabilite de guvern pentru vita umana iar când nu mai este productiv, urmeaza eutanasia, adica eliminarea lui "cu blândete" dintre cei vii. Românii care vad cum fostii activisti comunisti fac pe nationalistii se dezgusta de nationalism si se arunca în bratele guvernului mondial ca vitele duse la taiere - nestiind ca acesti fosti activisti comunisti sunt finantati ca sa faca pe nationalistii tocmai pentru ca trecutul lor comunist sa arunce o pata asupra simtirii nationaliste si a patriotismului în general.

Cine are urechi de auzit, sa auda! .......


pus acum 19 ani
   
baaron
Student

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 5
Si acum dupa toate cele postate anterior...imi permit sa ii atrag atentia colegului "francmason32" ca habar nu are pe ce lume traieste si ca a fi francmason e o tampenie....si intr un final oricum se vor duce pe copca.

Deci colegu mai bine te inscrii la ecologisti...iesi in castig asa.

Pupic Coane Jorj...Ocazional...


pus acum 19 ani
   
dorinteodor
Membru De Partid

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 108
baaroane,

fi mai rezonabil. tot textul tau fluviu este imposibil de verificat. trebuie sa te opresti la fiecare fraza ca s-o intelegi exact si eventual s-o verifici.

ce se constata experimental este ca lumea merge spre democratie si economie de piata, globalizarea incepe sa nu mai fie sperietoare de cind globalizatii au inceput sa se diversifice, puterea migreaza de la guverne la autoritatile locale (nici vorba de guvern mondial) iar "scavii" (inclusiv cei din rominia) sint tot mai fericiti si-si petrec concediul oriunde vor ei in toata lumea asta (de preferinta lumea civilizata).

imaginea apocaliptica pictata in textele tale nu se confirma nici local nici in perspectiva. sa inteleg ca a aparut o contra-masonerie care ne duce in directia opusa? dorinteodor


pus acum 19 ani
   
francmason32
Membru De Partid

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 111

baaron a scris:

Si acum dupa toate cele postate anterior...imi permit sa ii atrag atentia colegului "francmason32" ca habar nu are pe ce lume traieste si ca a fi francmason e o tampenie....si intr un final oricum se vor duce pe copca.

Deci colegu mai bine te inscrii la ecologisti...iesi in castig asa.

Pupic Coane Jorj...Ocazional...


Poate ca fiind numai cu un grad in urma lui Garibaldi, care in alta ordine de idei facea parte din ritul Memphis -Missraim si nu din Ritul Scotian Antic si Acceptat asa cum lasi sa se inteleaga din postarea ta, am ceva mai multe cunostinte despe ierarhia si responsabilitatile masonice.

Sa  fi sanatos si vesel


pus acum 19 ani
   
azot
Student

Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 2
Jorj draga,


trebuie sa inteleg ca ai cel puuti vreo 90 de ani nu ? Altfel cum se poate sa ai 32 in Romania astazi cind lumina s-a reaprins nu foarte, foarte multa vreme. Prin occident masoni la 21 sunt considerati fiinte speciale si merita respect. Voi cum ati facut in Romania in 1993 parca ?
Masonizare in masa la Casa Centrala a Armatei? O sabie prin garderoba un plic cu bani in genat sefului... Si uite c aFat Frumo era mic copil nu ? Cresteai intr-o zi cit altii intr-o viata nu ? Cite era gradul 1 sau 4 milioane ?
Tu cit ai dat ?
Sau esti de ai lui Szakvaru facut pe drum de la Cluj la Bucresti cind s-a dat lovlutia?

unul care stie... sigur... jansen



francmason32 a scris:


baaron a scris:

Si acum dupa toate cele postate anterior...imi permit sa ii atrag atentia colegului "francmason32" ca habar nu are pe ce lume traieste si ca a fi francmason e o tampenie....si intr un final oricum se vor duce pe copca.

Deci colegu mai bine te inscrii la ecologisti...iesi in castig asa.

Pupic Coane Jorj...Ocazional...


Poate ca fiind numai cu un grad in urma lui Garibaldi, care in alta ordine de idei facea parte din ritul Memphis -Missraim si nu din Ritul Scotian Antic si Acceptat asa cum lasi sa se inteleaga din postarea ta, am ceva mai multe cunostinte despe ierarhia si responsabilitatile masonice.

Sa  fi sanatos si vesel


pus acum 19 ani
   
Elyon
Membru De Partid

Din: bucuresti
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 157
azot stai asa ca francmason32 e din SUA : francmason veritabil 100% nascut si crescut in cel mai pur si mai masonic sistem cu putinta , uns cu toate alifiile si unguentele antice si acceptate , initiat in marile taine ale templului masonic scotian si illuminat cu toate luminile lucifericului sau zmeu , unul facut nu nascut ... Tatal zmeilor ce sa mai !

_______________________________________
Eu stiu . Ei cred ca eu nu stiu .
Dar eu stiu

pus acum 19 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la